POEZIE LATINO-AMERICANA

 

Coral BRACHO

Din această lumină

Din această lumină în care cade, cu delicată
Flacără,
Eternitatea. Din această grădină atentă,
Din această umbră.
Îsi deschide pragul către timp
Si în el se magnetizează
Toate lucrurile.
Se afundă în el,
Si el le sustine si le oferă astfel
Clare, rotunde,
Generoase. Proaspete si pline de volumul lor voios,
De splendoarea lor festivă,
De vechimea lor stelară.
Solide si distincte
Îsi asociază spatiul
Si clipa si grădina lor geometrică de zarzavat
Pentru a fi simtite. Asemenea pietrelor pretioase
Dintr-o grădină. Asemenea răstimpurilor trasate
Pe un templu.

O poartă, un scaun,
Marea.
Albeata profundă,
Lipsită de chip
A zidului. Liniile scurte
Care-o centrează.
Tamarinul lasă în urmă un fulger
În noaptea cea densă.
Ulciorul dă drumul susurului
Solar al apei.
Si nelinistea fermă a mîinilor sale lasă să iasă noaptea cea densă,
Noaptea vastă si revărsată albia eternă
Răceala sa
Profundă.

 

O piatră în apa întelepciunii                               

      O piatră în apa întelepciunii
cufundă coordonatele care ne sustin
            între cercuri perfecte

                      În adînc
atîrnă în umbră firul întelepciunii
              între acest punct
                      si acela
              între acest punct
                      si acela

                Iar dacă unul
                  se leagănă
                 pe romburi,
    va vedea spatiul multiplicîndu-se
sub arcurile scurte ale întelepciunii, îsi va vedea gesturile
                 retezate si egale
               dacă apoi coboară
                     si se asază
     si merge mai departe legănîndu-se.

 

Dragostea în substanta ei fortificată

Aprinsă în crîngurile timpului, dragostea
în substanta ei fortificată. Deschide
cu un botisor de marmotă
drumuri si iar drumuri
de nepătruns. E din nou
vechiul drum
al mortilor, locul luminos unde se adună
pentru a străluci. Asemenea unor safire pe nisip
îsi fac plaja, îsi fac valurile intime, înflorirea lor
de cremene albă si umplîndu-se ungîndu-se
spuma lor înflorind brusc. Asa ne spun la ureche din vîntul
mării linistite, si din soarele
ce atinge
cu degete arzătoare si gingase
prospetimea vitală. Astfel ne spun
cu candoarea ei de melci astfel merg depănîndu-ne
cu lumina ei, care e piatră,
si care e din aceeasi substantă cu apa, si e o mare
de străvechi frunzisuri
de neatins, pentru noi cei cărora doar asa, noaptea, 
ne-a fost dat să vedem
si să ne aprindem.