Trece o multime de timp: pînã sã-ti amintesti vãzute
si auzite, sã gãsesti cuvinte pentru întrebuintarea
frazelor, învãtate cu trudã, a legãturilor dintre
cuvinte si fraze. Trece o bucatã bunã de vreme, toata durata
clipelor. Cît dureazã linistea în ochi si ce se întîmplã
atunci cînd genele coboarã, în clipa cînd ochiul
se aflã în contre-jour. Cît se pierde la încercarea
de a readuce pe retina imagini avortate si de a le instala din nou în
arborescenta creierului. Ce anume si cît se sparge în fãrîme
de clipã. Stiut, dovedit, constient.
CINE ÎSI TRAGE STUPUL
Din nou fericit. Dimineata de culoarea soarecului, picioarele de miere
rosie ale pãianjenilor în soare, în aer. Pe deasupra
ierburilor. Cine îsi trage stupul de albine la ora prînzului
prin împrejurimi, amabil si capricios, cine stie greutatea luminii,
nu mai are nici un motiv de tristete.
A ÎNTREBA CÎINI STRÃINI
Totul începe prin a întreba cîini strãini,
cît au lipsit de acasã,
(Traduceri de Franciska RICINSKI-MARIENFELD)
ÎN CLIPA CÎND OCHIUL
prin a cumpãra cãrti, fãrã sã întrebi
cine le-a scris,
prin a zãvorî usile si a sedea linistit pînã
la lãsarea amurgului,
prin a-ti fi teamã si a alunga teama
prin a-si închipui, cã ai devenit deja mai indiferent