Arthur PORUMBOIU

 

 

 

PE DRUMUL MĂSLINILOR

 

Urcam pe Drumul aspru, de granit,

cînd în vîrful de Munte, sus,

se arătase-ntr-o lumină caldă

ca un steag neînvins: Iisus.

Am mers spre El –

si ca un Foc Divin,

ce lustruieste lame de otel,

ne-a uns mireasma de Măslin;

si am rămas în perimetrul Lui

ca într-un fort – si apărare

ne-a fost ca marmora-n statui

si ca atomul în miscare.

 

 

SI DE MAI CAUT, CE MAI CAUT?

 

Si de mai caut, ce mai caut?

Carnea-mi miroase a tărînă,

Lumina se-arată bătrînă

precum un antic, galben flaut

ce-abia un sunet mai îngînă...

Si lupt

cînd moartea-mi dă tîrcoale?

Palosu-i de rugină rupt –

si otelu-i ca o cîrpă moale?

Să mă predau? Măcar o oră

să alung moartea-n depărtare,

Lumina-n casa ei sonoră,

mi-ar fi iubire si-adînc soare,

ce-nvinge Timpul care-ntruna

devoră. Cum devoră Luna

palida clipă de-nserare

 

 

DE CE CUVÎNTUL?

 

De ce Cuvîntul

nu mă mai apără?

Cine i-a smuls

forta din flacără?

Cine-l loveste,

si-l sfarmă – cum

sub cizma grea

un flacon de parfum?

El mi-era casă,

El mi-era pod,

si-acum se surpă

si nu mai pot

să-i nalt pilonii,

să-i fixez bine,

căci moartea vine –

smulgînd atomii!

Toate se sterg

si vîntul tipă

cu-n aisberg

prins de aripă,

si lui asemeni,

acuma sînt,

chemat în cremeni –

si n-am Cuvînt!

 

 

MOMENT

 

Desigur începuse demult e tristă oră,

în care chipul tînăr îmbătrînea treptat,

cînd Timpul – cariu harnic – se-auzea cum devoră

chiar zîmbetul luminii dureros de curat.

 

Ce-as fi putut, prieteni, în clipa ce destramă

decît un strigăt aspru de nimeni auzit,

si-n sîngele-mi robit ca vinu-n cramă

puteam să urc lumina-i la zenit?

 

Nici moartea, nici lumina nu s-arătau fidele,

iar plînsul nu-i o armă ce ar putea să-nvingă!

Eu totusi visam clipa să văd noile stele –

concrete precum o corabie vikingă.

 

Si nu vroiam mortii să-i închin steagul meu,

iar ea să mă închidă

în încremenitu-i mausoleu –

si nici măcar într-o mohorîtă firidă,

ci să rămîn, să mai rămîn

liber precum tînărul vînt,

si să-mi aud, în zorii puri ca himenul de fecioară,

s îngele cîntînd, întruna cîntînd!

 

 

SOARELE-N ZORI

 

Soarele-n zori

e diamant pur;

îl salută îngerii din azur.

Suflatul meu

se umple de el

cum de atomii focului,

fibra de otel.

Moarte pe pămînt

Cum nu mai e,

si-aud lanuri murmurînd

ca misticii-n extaze.

Dulce-mi va fi ziua. De-acum

puternice secunde

m-or duce pe-un drum,

unde numai lumina pătrunde!

De Ea apărat – cum luptătorul da scut –,

sufletu-mi va fi flacără vie,

care nu se mai duce-n Trecut...

Si eu nu voi fi armă părăsită-n panoplie*

 

 

ÎNTRE GAROAFĂ SI VENIN

 

Între garoafă si venin,

Sarpelui as vrea să mă-nchin?

Luptător dîrz ca firul da pir

ce sparge asfaltul si urcă-n lumină,

aduc mireasmă-n trandafir

si aromă aurită-n grădină,

dar nici Sarpele nu vreau să-l ucid –

trimitîndu-i miscarea în vid,

ci tînăr, chiar în cămasa lui Nessus,

î ncă n-am dreptul să urc pe rug:

mă apără Soarele nespus,

si sînt arat dulce de-un plug,

unde semintele din zori pînă-n seară

nu mai învată să moară,

si sîngele – flacără purpuria –

duce nesfărîmata făclie,

si-astfel eu încă sînt viu

ca un stejar pe-un tărîm,

unde aerul purpuriu

aduce miere si nu hoarde din Crîm.

Fie acum si mereu Clipa

neatinsă de Marele Devorator,

iar lumina să-si păstreze aripa

cînd eu vreau să mor, dar n-am dreptul să mor!