Viorel BUCUR

Nu mi-e dor

Rătăcesc,

liliac bezmetic,

în părul tău.

Si mă împletesti în suvite.

 

Dar nu mi-e dor.

 

E un gînd

intraductibil

în lumea mea captivă.

 

Sau,

cel mult,

mi-e dor,

as vrea să-mi fie dor,

de tot ce nu există.

 

Vîrsta trunchiului ars

ucisă

seară de seară

învie ziua mereu

tot mai întreagă

marea

hrănită cu cioburi de valuri

 

dar

 

cum să găsesti

răscolind prin cenusă

vîrsta trunchiului ars?

 

Zbor

Zborul meu

mai scurt

decît

întunericul

dintre

două bătăi

ale pleoapei

 

Vesmînt de izvor

cineva te-a-nvesmîtat

în izvorul

unde-mi încalzesc

zi de zi

mîinile

si de-atunci

curg si eu

împreună cu frumusetea ta dezgolită

 

Zadarnica ta frumusete

as vrea să vezi

cum asez,

rotund,

pod de cenusă

peste umbra în flăcări

a valului

 

stăpunsă de ultimele raze

ale unui soare pe moarte,

usor unduită,

fără să mai stie demult

de ce a fost zămislită,

se topeste usor de forme

zadarnica

ta

frumusete

 

Gheizere de aer

de-abia cînd ai ridicat capul

am văzut

pluteau în aer fulgi de păpădie

asemeni unor fluturi albi

izgoniti de pe pajiste

si îti intrau în ochi

vedeam clar cum dispar prin orbitele goale

iar eu tipam fără glas

cum doar în vis se-ntîmplă

închide-i închide-i

stiam că n-o vei face

îti era atît de teamă de întuneric

si mai era si apăsarea de jos în sus

a aerului tîsnind din plămîni uriasi

"doar asa voi învăta zborul "

spuneai :

"culcată pe gheizere de aer

dar mai ales –

cînd ti se taie respiratia –

prăbusindu-mă"