Costel BUNOAICA
S-a născut la 30 august, 1953, în comuna Slobozia-Mândra, judetul Teleorman. Student în ultimul an la Facultatea de limba si literatura română, Universitatea „Spiru Haret”, Bucuresti. A fost profesor, actualmente, bibliotecar metodist, Biblioteca Judeteană „Stefan Bănulescu”, Ialomita.
A tipărit grupaje de poezie, proză si publicistică în „Luceafărul”(debut în 1973), „România literară”, „Flacăra”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Tomis”, „Sinteze”, „Provincia”, „Arcadia”, „Ialomita cultural-artistică”, „Vatra”, „HELIS”.
Cărti publicate: debut editorial, în volum colectiv, Editura Albatros, 1987; Semnul bancnotei, în colaborare, roman, 1991; versuri : Dreptul la singurătate, 2000; Coridorul de ceată, 2000; Încă o umbra pe inimă, 2003; Uciderea sinelui, 2005.
Restrictie
Orbul vremii m-a lovit peste umeri,
mi-a luat noaptea în arendă si a răsădit-o
în văzduhuri.
Să crească întunericul, Doamnă – spunea,
să crească întunericul ca zăpada la poli.
…O răcoare de ochi stinsi mi-a urnit sufletul
de mi s-a uscat, dintr-odată, igrasia pe pleoape.
E o restrictie totală, amenintai tu,
e o restrictie totală…
Oh, uite, Doamnă, mâinile noastre orbesc în ceată
si nu se mai mută nimenea în noi !
A patra zi după sabat
Fericirea umbla despletită pe străzi;
îi răsfoia vântul pletele si-i împrăstia miresmele
prin benzinării.
Se tulbura aerul, se înrosea în obraji benzinăreasa
si nimic din ce ar fi trebuit să se întâmple
nu a rostogolit soarele pe chipul sultanului.
Eu am văzut fericirea, Doamnă,
chiar am dat mâna cu ea, am sărutat-o ca pe o iubită
si, mai apoi, mi-a crescut din umăr un arbore măret.
Să fi văzut trecătorii, Doamnă, cum se buluceau,
cum îsi făceau aripi pentru marea călătorie,
să-i fi văzut si să te fi minunat…
La rând…! striga benzinăreasa, aranjându-si pliurile fustei
într-o evidentă invitatie.
La rând…! repeta insidios, străbătând culoarul
de ceată spre nemărginire.
Si dintr-o eroare voită,
Fericirea mea, Doamnă, tocmai trecea pe bulevard
călătorind într-un maxi-taxi provincial.
A patra zi după sabat, purgatoriul lesinase
de spaimă.
Cântec muncitoresc, seara, cu fereastra deschisă
Vine ploaia…
…;creste iarba –
noi ne bandajăm sperantele, uite asa,
de florile răului.
Suntem mai usori cu un strigăt
suntem mai săraci cu un fulg de pupăză,
cu o înjurătură suntem mai liberi.
Îmi vine să strig – si chiar strig:
Dumneta, domnule Strut, însângerezi pădurile
cu păsări subtiri,
le furi pliscurile si bei cu ele,
dintr-o mie de cântece,
nebunia si frumusetea incendiului.
Dumneata, domnule Strut, esti un betiv ordinar!
Vine ploaia…
cresc tufele Venetiei în paradisul promis.
În numele tău
…; Si Ptolomeu a mai zis:
În numele Tău am aprins trandafirii
si i-am făcut să populeze această reavănă
întindere de blândete amară.
În numele Tău m-am iubit pe mine însumi
cu ciudă,
cu mânie,
cu ură,
cu teamă
si am locuit o secetă mărinimoasă –
fii tu cea care izbăveste răul
si pedepseste-mă întru milostenia si piosenia clipei
si opreste îndurerarea ce-mi sfâsie duhul.
...; Asa a gândit Ptolomeu
si nu a lăsat vântul să-i împrăstie cuvintele.
Cu gura plină de stele
Acum e noapte!
Viata mea s-a mai retras cu un pas.
Pe când depun mărturie împotriva luminii
o gheară de leu spintecă-n două visarea
si nu se sinchiseste nimeni că în arbori
e o foame sălbatică de aripi.
Acum e noapte!
Pe fata planetei a mai căzut un Poet
cu gura plină
de stele.
