TEXT SI EXPRESIVITATE POETICĂ
Doina BUTIURCĂ
Esentială în procesul de convertire a comunicării lingvistice în comunicare estetică, functia poetică este fundamentală în limbajul textului literar. Propunînd o serie de echivalente pe care le desfăsoară la nivel sintagmatic, poetul transferă emotia contemplativă în planul expresivitătii deliberate. În determinarea valentelor originale ale textului literar, functia poetică se concretizează prin fenomene variate la toate nivelele limbii (fonetic, lexical, morfologic, sintactic).
Mijloacele fonetice sînt însotite în mod special de elemente suprasegmentale si categorii prozodice (accent, intonatie, ritm) în realizarea emotiei estetice. Poetii utilizează combinatii ale sunetelor ce ilustrează raportul de interdependentă dintre sunet, semnificatie si realitate: prelungiri de vocale, repetări de consoane, căderi de vocale, de consoane sau de silabe. Avînd în vedere diversitatea combinatorie a fenomenelor, mesajul textului gravitează în jurul figurilor de sunet: aliteratia, asonanta, eufonia, contrastele sonore etc. Pauzele afective, realizările intonationale etc. … sînt corolarul acestui nivel. Argumentînd rolul pe care functia expresivă îl are, prin existenta unui amplu registru de variere a expresiei unui enunt, Jakobson oferă exemplul unui actor de la teatrul Stanislavski care a realizat 40 de variante intonationale ale sintagmei Segodnia veceroi. Aceste variante corespundeau la tot atîtea situatii emotionale, recunoscute de publicul moscovit si de majoritatea cetătenilor de origine moscovită din America. La nivelul personajului (în scrierile dramatice si în proza artistică) sunetul participă la realizarea unei stări afective sau atitudini tipice, sau chiar la definirea estetică a caracterelor. Interogatia retorică, invocatia, exclamatia, imprecatia sînt figuri retorice, purtătoare ale unor valori dinamizant-afective.
Un rol aparte în identificarea mărcilor de expresivitate ale textului revine sinonimiei stilistice. Arhaismele, regionalismele, expresiile idiomatice etc. … servesc la realizarea culorii locale, a autenticitătii, la fixarea în timp si spatiu a actiunii.
La nivel sintactic, functia expresivă se realizează prin aspectele variate ale inversiunilor topice, prin dislocări sintactice. Inversiunea, anacolutul, antepunerea adjectivelor cu functie în epitetizare sînt doar cîteva exemple.
Mijloacele lexico-sintactice îsi evidentiază specificul expresiv prin termenii colocviali si argotici, prin derivatele lexicale. Sufixele diminutivale si augmentative dezvoltă o functie hipocoristică, exprimă duiosia sau atitudinea ironică a emitătorului, asemenea derivatelor antroponomastice (Gulită, Ionită, Anghelus). Substantivarea adjectivelor potentează forta expresivă a textului, gratie detasării însusirii de obiectele care o posedă (a se compara om sătul cu Sătulul… din proverbul: „Sătulul nu crede celui flămînd”). Substantivele de origine verbală afirmă un continut dinamic mult mai ridicat (să comparăm supinul „de mers” cu substantivul „mersul”, de pildă).
Verbalizarea adverbelor predicative care exprimă ezitarea subiectului vorbitor cu privire la cele comunicate, este una dintre modalitătile narative utilizate în proza fantasticului (a se vedea nuvela Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu, spre exemplificare).
La nivelul mijloacelor gramaticale, substantivul, adjectivul, verbul si modurile verbale devin expresii ale atitudinii emitătorului fată de actiunile exprimate.
Timpul verbal exprimă cel mai înalt grad de complexitate în textul literar. În cunoasterea empirică sau în cea stiintifică, timpul textului are o identitate obiectivă, ce se poate defini prin raportare la momentul desfăsurării comunicării. La nivelul operei de artă, cititorul este străin de momentul comunicării, în măsura în care ia în stăpînire temporalitatea textului. Timpul gramatical se converteste într-o categorie narativă, cu valori expresive multiple, evoluînd de la sentimentul trecerii manifestate în actiuni momentane la acela al eternitătii. Substituind diferite timpuri trecute, prezentul potentează coloratura afectivă a contextului. Prezentul descriptiv de exemplu, acoperă o realitate ce durează, în timp ce sentimentul nelimitatului, al viitorului si al trecutului infinit atinge punctul maxim de expresivitate în prezentul gnomic. Conotatiile estetice ca si coloratura afectivă sînt uneori neglijabile. În formula prezentului atemporal, utilizat în limbajul stiintific primează definirea diverselor concepte, străină de orice continut afectiv. Imperfectul amintirii, al evocării sînt alte conotatii estetice ale verbului cărora le corespund tot atîtea valori afective, evoluînd de la sentimentul duratei minime la acela al infinitului eternitătii.
Dacă aglomerarea formelor de perfect simplu are ca rezultat expresiv precipitarea actiunii, succesiunea rapidă a evenimentelor în schimb, sub puterea timpului mai mult ca perfect „povestirea îmbătrîneste” (T. Vianu), se arhaicizează.
Raportarea constiintei individului la constiinta universală, la lume, este o coordonată a subiectivitătii ce se manifestă prin mijlocirea diferitelor forme de pronume. Prin raportare la persoană, pronumele personal se află în strînsă legătură cu cele trei genuri (liric, epic si dramatic).
Posesivul singular este marca stilistică a viziunii individuale asupra lumii, concordantă unui sentiment intim (al meu rug…). Sensul major al solidaritătii creatorului cu întreaga umanitate îsi găseste expresia în pluralul pronumelor posesive (cîntecele noastre, norocul vostru).
Demonstrativele îsi manifestă valoarea expresiv-afectivă cu atît mai mult cu cît sînt legate de gest, de mimică, de vorbirea directă. Deosebiri în planul expresivitătii creează si dihotomia raportului demonstrativ, în demonstrative de apropiere si demonstrative de depărtare: „acesta” apropie de prezent, fiind „deictic-scenic” (v. Valeria Gutu Romalo), în timp ce „acela” este anaforic-narativ, intim legat de trecut.
Întemeiat pe nedefinire, pronumele nehotărît dezvoltă o gamă vastă de valori expresive, începînd cu sentimentul îndoielii fată de esenta unei anumite individualităti (sensul nedefinit al compuselor cu -va: cineva, careva etc.) si culminînd cu sugestia absolutului redată prin formele pronominale tot, toată, toti, toate. Viziunea general-negativistă a pronumelor nimeni si nimic este motivată afectiv si imaginativ.
Manifestarea functiei expresive în planul personajului literar face posibilă mentinerea interjectiei; nelipsită nici din planul naratorului (mai cu seamă prin verbalizare), interjectia devenită predicat conferă vioiciune relatării, fie că naratiunea se desfăsoară la persoana I („…si eu hat de sumanul mosneagului” – I. Creangă), fie la persoana a III-a („… si popa hîrsti cîte-un colac…!” – I. Creangă).
Acelasi proces de convertire a sensurilor gramaticale în mărci ale semnificatiei estetice cunosc si elementele relationale: „Si toamna si iarna/Coboară amîndouă,/ Si plouă si ninge/ si ninge si plouă” (G. Bacovia).
Expresivitatea poetică a textului literar este „esenta însăsi a unei opere literare, fără de care nici inventia, nici compozitia nu au valoare”.
Esentială în procesul de convertire a comunicării lingvistice în comunicare estetică, functia poetică este fundamentală în limbajul textului literar. Propunînd o serie de echivalente pe care le desfăsoară la nivel sintagmatic, poetul transferă emotia contemplativă în planul expresivitătii deliberate. În determinarea valentelor originale ale textului literar, functia poetică se concretizează prin fenomene variate la toate nivelele limbii (fonetic, lexical, morfologic, sintactic).
Mijloacele fonetice sînt însotite în mod special de elemente suprasegmentale si categorii prozodice (accent, intonatie, ritm) în realizarea emotiei estetice. Poetii utilizează combinatii ale sunetelor ce ilustrează raportul de interdependentă dintre sunet, semnificatie si realitate: prelungiri de vocale, repetări de consoane, căderi de vocale, de consoane sau de silabe. Avînd în vedere diversitatea combinatorie a fenomenelor, mesajul textului gravitează în jurul figurilor de sunet: aliteratia, asonanta, eufonia, contrastele sonore etc. Pauzele afective, realizările intonationale etc. … sînt corolarul acestui nivel. Argumentînd rolul pe care functia expresivă îl are, prin existenta unui amplu registru de variere a expresiei unui enunt, Jakobson oferă exemplul unui actor de la teatrul Stanislavski care a realizat 40 de variante intonationale ale sintagmei Segodnia veceroi. Aceste variante corespundeau la tot atîtea situatii emotionale, recunoscute de publicul moscovit si de majoritatea cetătenilor de origine moscovită din America. La nivelul personajului (în scrierile dramatice si în proza artistică) sunetul participă la realizarea unei stări afective sau atitudini tipice, sau chiar la definirea estetică a caracterelor. Interogatia retorică, invocatia, exclamatia, imprecatia sînt figuri retorice, purtătoare ale unor valori dinamizant-afective.
Un rol aparte în identificarea mărcilor de expresivitate ale textului revine sinonimiei stilistice. Arhaismele, regionalismele, expresiile idiomatice etc. … servesc la realizarea culorii locale, a autenticitătii, la fixarea în timp si spatiu a actiunii.
La nivel sintactic, functia expresivă se realizează prin aspectele variate ale inversiunilor topice, prin dislocări sintactice. Inversiunea, anacolutul, antepunerea adjectivelor cu functie în epitetizare sînt doar cîteva exemple.
Mijloacele lexico-sintactice îsi evidentiază specificul expresiv prin termenii colocviali si argotici, prin derivatele lexicale. Sufixele diminutivale si augmentative dezvoltă o functie hipocoristică, exprimă duiosia sau atitudinea ironică a emitătorului, asemenea derivatelor antroponomastice (Gulită, Ionită, Anghelus). Substantivarea adjectivelor potentează forta expresivă a textului, gratie detasării însusirii de obiectele care o posedă (a se compara om sătul cu Sătulul… din proverbul: „Sătulul nu crede celui flămînd”). Substantivele de origine verbală afirmă un continut dinamic mult mai ridicat (să comparăm supinul „de mers” cu substantivul „mersul”, de pildă).
Verbalizarea adverbelor predicative care exprimă ezitarea subiectului vorbitor cu privire la cele comunicate, este una dintre modalitătile narative utilizate în proza fantasticului (a se vedea nuvela Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu, spre exemplificare).
La nivelul mijloacelor gramaticale, substantivul, adjectivul, verbul si modurile verbale devin expresii ale atitudinii emitătorului fată de actiunile exprimate.
Timpul verbal exprimă cel mai înalt grad de complexitate în textul literar. În cunoasterea empirică sau în cea stiintifică, timpul textului are o identitate obiectivă, ce se poate defini prin raportare la momentul desfăsurării comunicării. La nivelul operei de artă, cititorul este străin de momentul comunicării, în măsura în care ia în stăpînire temporalitatea textului. Timpul gramatical se converteste într-o categorie narativă, cu valori expresive multiple, evoluînd de la sentimentul trecerii manifestate în actiuni momentane la acela al eternitătii. Substituind diferite timpuri trecute, prezentul potentează coloratura afectivă a contextului. Prezentul descriptiv de exemplu, acoperă o realitate ce durează, în timp ce sentimentul nelimitatului, al viitorului si al trecutului infinit atinge punctul maxim de expresivitate în prezentul gnomic. Conotatiile estetice ca si coloratura afectivă sînt uneori neglijabile. În formula prezentului atemporal, utilizat în limbajul stiintific primează definirea diverselor concepte, străină de orice continut afectiv. Imperfectul amintirii, al evocării sînt alte conotatii estetice ale verbului cărora le corespund tot atîtea valori afective, evoluînd de la sentimentul duratei minime la acela al infinitului eternitătii.
Dacă aglomerarea formelor de perfect simplu are ca rezultat expresiv precipitarea actiunii, succesiunea rapidă a evenimentelor în schimb, sub puterea timpului mai mult ca perfect „povestirea îmbătrîneste” (T. Vianu), se arhaicizează.
Raportarea constiintei individului la constiinta universală, la lume, este o coordonată a subiectivitătii ce se manifestă prin mijlocirea diferitelor forme de pronume. Prin raportare la persoană, pronumele personal se află în strînsă legătură cu cele trei genuri (liric, epic si dramatic).
Posesivul singular este marca stilistică a viziunii individuale asupra lumii, concordantă unui sentiment intim (al meu rug…). Sensul major al solidaritătii creatorului cu întreaga umanitate îsi găseste expresia în pluralul pronumelor posesive (cîntecele noastre, norocul vostru).
Demonstrativele îsi manifestă valoarea expresiv-afectivă cu atît mai mult cu cît sînt legate de gest, de mimică, de vorbirea directă. Deosebiri în planul expresivitătii creează si dihotomia raportului demonstrativ, în demonstrative de apropiere si demonstrative de depărtare: „acesta” apropie de prezent, fiind „deictic-scenic” (v. Valeria Gutu Romalo), în timp ce „acela” este anaforic-narativ, intim legat de trecut.
Întemeiat pe nedefinire, pronumele nehotărît dezvoltă o gamă vastă de valori expresive, începînd cu sentimentul îndoielii fată de esenta unei anumite individualităti (sensul nedefinit al compuselor cu -va: cineva, careva etc.) si culminînd cu sugestia absolutului redată prin formele pronominale tot, toată, toti, toate. Viziunea general-negativistă a pronumelor nimeni si nimic este motivată afectiv si imaginativ.
Manifestarea functiei expresive în planul personajului literar face posibilă mentinerea interjectiei; nelipsită nici din planul naratorului (mai cu seamă prin verbalizare), interjectia devenită predicat conferă vioiciune relatării, fie că naratiunea se desfăsoară la persoana I („…si eu hat de sumanul mosneagului” – I. Creangă), fie la persoana a III-a („… si popa hîrsti cîte-un colac…!” – I. Creangă).
Acelasi proces de convertire a sensurilor gramaticale în mărci ale semnificatiei estetice cunosc si elementele relationale: „Si toamna si iarna/Coboară amîndouă,/ Si plouă si ninge/ si ninge si plouă” (G. Bacovia).
Expresivitatea poetică a textului literar este „esenta însăsi a unei opere literare, fără de care nici inventia, nici compozitia nu au valoare”.
