PRINCIPII DE ESTETICĂ (II)
(CURS DE POEZIE)
Ritul este simbolică în mistere, care trebuie să rămînă totdeauna
absconse pentru mintea ratională. Gesturile ceremoniale, cărora le ghicim
un sens, pe care însă nu-l putem prinde, produc asupra noastră impresiuni
puternice ca si frazele gnomice. Maeterlinck a folosit pînă la artificiu
metoda gesturilor simbolice. Trei surori oarbe (numărul e mistic) se urcă
în turn cu trei lămpi de aur, asteaptă acolo sapte zile (alt număr
mistic) venirea regelui:
Les trois soeurs aveugles
Ah! dit la première,
(Espérons encore)
(Espérons encore)
Les trois soeurs aveugles
Ah! dit la première,
Ont leur lamps d’or.
J’etends nos lumières.
Montent à la tour,
Ah dit la seconde,
(Elles, vous et nous)
(Elles, vous et nous)
Montent à la tour,
Ah dit la seconde,
Attendent sept jours…
C’est le roi qui monte…
Etc.1
Toate miscările pe care le facem noi sînt îndreptate spre un
scop. Deci ne întrebăm de cele sînt oarbe cele trei surori si
nu mai multe, de ce se urcă în turn si nu în altă parte, de ce
stau sapte zile, cine este regele pe care-l asteaptă spre a le reda vederea?
Stilul însusi al miscărilor ne impune tăcerea si atunci trei, sapte,
turn, rege devin niste simboluri pentru niste mistere pentru totdeauna absconse.
Miscarea ceremonială, ritualică ne izbeste într-o poezie pe care toti
o socotesc ca cea mai simplă din lume, anume în Noi de Octavian Goga:
La noi sînt codri verzi de brad
Si cîmpuri de mătasă;
La noi atîtia fluturi sînt
Si-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte tări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sînt cîntece si flori
Si lacrimi multe, multe…
Pe boltă sus e mai aprins,
La noi bătrînul soare,
De cînd pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desisuri,
Si jale duce Murăsul
Si duc tustrele Crisuri.
La noi nevestele plîngînd
Sporesc pe fus fuiorul,
Si-mbrătisîndu-si jalea plîng;
Si tata si ficiorul.
Subt cerul nostru-nduiosat
E mai domoală hora,
Căci cîntecele noastre plîng –
În ochii tuturora.
Si fluturii sînt mai sfiosi,
Cînd zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri –
E lacrimi de-ale noastre
Iar codri ce-nfrătiti cu noi
Îsi înfioară sînul,
Spun că din lacrimi e-mpletit
Si Oltul nost’ bătrînul…
Pentru cine cunoaste conditiile în care a fost compusă poezia, toată
miscarea ei este de a dovedi necesitatea unirii. E o poezie patriotică si
chiar subversivă. Dar în planul estetic, si mai tîrziu, această
poezie evident rezistentă, nu mai are nimic de a face cu patriotismul. Ea
e numai aparent descriptivă. Tara pe care o înfătisează are un vădit
aer hermetic. E un Eden în care se petrec lucruri procesionale, rituale,
semnificînd mister. De ce cresc aici numai fluturi inutili si nu turme?
De ce toată lumea cîntă aproape coral? De ce apele au grai? De ce toti
plîng ca într-un apocalips? Pentru ce toată această ceremonie?
Este acelasi hermetism din Cîntecul lui Maeterlinck.
Vorbind de hermetism si de onirism am amintit de absurdul care are un sens,
o orientare. A împrumuta structura visului cu acel simbolism misterios,
fără a cădea în incoherente suprarealiste, este a se aseza într-un
bun moment liric. Cocteau a înteles poate mai bine decît noi
modernii acest moment si suprapunerea planurilor din vis. Copilul se teme
să nu fie furat, copii mici putînd fi furati de către tigani si voieste
să zboare ca smeul. Verbul francez voler ajută această confuzie de notiuni,
frecventă în vis asa cum a dovedit de altfel si Freud. Iată de pildă
ce visează:
A voler le songe habitue
L’enfant rêve d’une statue
Effrayante, au bord d’un chemin,
Et… qui vole avec les mains2.
Coherenta interioară, în planul absurditătii, a visului e perfectă.
În marginea drumului stau de obicei hotii, les voleurs. Acolo stau
si statuile. Hotii volent, fură si zboară. Ei fură cu mîinile si deci
zboară dînd din mîini. Sentimentul de groază coagulează visul
dînd un sens.
Atît poezia de miscare ceremonială cît si cea onirică se întemeiază
pe sentimentul unui univers metafizic care apasă asupra lumii plane, modificîndu-i
sensul. Aplicarea hermetismului în ordinea interioară este si mai rodnică.
Biografia tratată nu ca un sistem de amintiri ci ca un simbol al unui destin
abscons impresionează adînc. În materie de biografie transcendentă
putem cita o strofă din celebrul sonet al lui Gérard de Nerval, El
Desdichado:
Je suis le ténébreux, – le veuf, – l’inconsolé,
Le prince d’Aquitaine à la tour abolie:
Ma seul étoile est morte, – et mon luth constellé
Porte le soleil noir de la Mélancolie3.
Viata fiind o vesnică miscare, căderea în poezie se obtine de cele
mai multe ori prin găsirea unui plan fix de comparare, care poate să nu fie
numaidecît o idee generală ci un moment istoric fixat scos din miscare.
Poezia interioarelor putride, a bătrînetii dezolate, mecanizate în
gesturi inactuale, este din acest domeniu. La noi Demostene Botez si-a făcut
dintr-asta o specializare, după cum si-o făcuseră simbolistii din secolul
al XIX-lea si nu de mult poetii italieni. Poezia planului nemiscat a cultivat-o
însă în stil mare Eminescu:
În odaie prin unghere
S-a tesut păienjenis,
Si prin cărtile în vravuri
Umblă soarecii furis.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Si ascult cum învelisul
De la cărti ei mi le rod.
Am fi înclinati să credem că impresiunea poetică vine din coloarea
sumbră a interiorului. E o greseală, elementul în sine fiind destul
de banal. Impresia vine din transformarea unui eveniment într-un absolut,
din presupunerea că intrînd în odaie poetul se sustrage oricărei
deveniri, trăind într-un mediu de acum încolo incoruptibil, ca
interiorul văzut metafiziceste al unei piramide. Deci atitudinea aceasta
e cu atît mai adîncă, cu cît nemiscarea unui plan este
mai bine sugerată. Iată si o strofă de Francis Jammes:
J’ai vu, dans de vieux salons, des tableaux flamands,
oů, dans une auberge noire, on voyait un type
qui buvait de la bière, et sa très mince pipe
avait un point rouge et il fumait doucement4.
Si aici impresia provine nu din notiunea de antichitate, ci din oprirea unui
plan. Sustras lumii fenomenale, tipul olandez continuă să bea bere si să
fumeze pipa într-o lume absolută, nemodificabilă.
Cele două planuri, unul fix si unul miscător, se pot aplica si în ordinea
interioară, si atunci apare asa-zisa depersonalizare, ca în Melancolia
lui Eminescu:
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgusit, tomnatic vrăjeste trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi tiu,
Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu.
Si cînd gîndesc la viata-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca si cînd n-ar fi viata-mi, ca si cînd n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,
De-mi tin la el urechea – si rîd de cîte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.
Aici sînt două euri: un eu activ, miscător, si un eu mort, absolut,
scos din istoria spiritului si devenit obiect de contemplatie.
La început ne-am ocupat de versul prozaic dar l-am considerat numai
sub raportul miscării ceremoniale. Sînt cazuri cînd continutul
însusi prin prozaicitatea lui poate deveni o structură poetică. Să
cităm vestita La steaua:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atît de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem si nu e.
Aici continutul, am zice, este prozaic, didactic, fiindcă se versifică observatiunea
stiintifică, cum că luminii îi trebuie un timp de străbatere. Si cu
toate acestea, sîntem mereu zguduiti de această propozitie. De ce?
Pentru că prozaică, banală este în fond numai perceptia. Adevărurile
stiintifice căpătîndu-se de multe ori pe cale deductivă, conving spiritul
dar nu-l obisnuiesc cu noua lume a abstractiunilor. Observatiunea milenară
spune că soarele se ridică si se coboară la orizont. De aceea imaginea tipică
de origine poetică este: a răsărit soarele. Stiinta a dovedit, deductiv,
că de fapt pămîntul se coboară. Dacă un poet ar zice: simt cum mă urc
pe cer în jurul sîmburelui de flacără, această banalitate din
ordinea stiintifică este primită cu uimire în cîmpul perceptiei,
ba chiar ca o bizarerie, alterînd notiunea de realitate. Furnica merge
pe un bob de apă si nu se îneacă. Dacă printr-o foarte îndreptătită
analogie am afirma că pămîntul este un imens strop fluid în care
picioarele noastre nu pot să străbată, propozitia rămîne mereu uimitoare,
poetică. Aplecîndu-ne cu ochiul la rădăcinile firelor de iarbă dăm
de păduri imense de copaci bizari în chip de lame verzi. Rîmele,
gîngăniile iau forme apocaliptice, antediluviene. Prin urmare relativul
nu este principial prozaic. Este prozaică relativitatea curentă dar noile
relatii scoase prin deductie sau prin analiza perceptiei intră în domeniul
fantasticului. Asa si în poezia lui Keller-Eminescu. Obisnuiti cu senzatia
fulgerătoare a luminii, rămînem mereu surprinsi de adevărul care
contrazice observatia imediată a unei raze ce călătoreste timp de milenii.
Acestea sînt cîteva observatii din multele ce se pot face. Din
ele nu trebuie deloc să rezulte că luînd toate aceste atitudini vom
face poezie. Poezia rămîne un act de libertate si de creatie. Dar există
în chip învederat unele pozitii lirice favorabile pe care le
ia în chip necesar un adevărat poet si de constiinta cărora, căpătată
pe cale analitică, se poate folosi omul de talent pentru a-si nimeri mai
repede organizatiunile interioare.
1. „Cele trei surori oarbe/ (Să mai sperăm),/ Cele trei surori oarbe/ au
lămpile lor de aur// Se urcă în turn,/ (Ele, voi si noi),/ Se urcă
în turn,/ Asteaptă sapte zile…// Ah! spune prima,/ (Să mai sperăm),
Ah! spune prima,/ Aud luminile noastre,// Ah! spune si a doua/ (Ele, voi
si noi),/ Ah, spune a doua,/ E regele ce urcă…”, în lb. franceză (n.ed.).
2. „Visul te învată să zbori/ Copilul visează o statuie/ Înfricosătoare,
la margini de drum,/ O statuie care zboară cu mîinile”, în lb.
franceză (n.ed.).
3. „Sînt tenebrosul, – văduvul, – neconsolatul,/ Printul Aquitaniei
cu turnul nimicit:/ Singura mea stea a pierit, – si vioara mea înstelată/
Duce soarele negru al Melancoliei”, în lb. franceză (n.ed.).
4. „În vechi saloane am văzut tablouri flamande/ în care, într-un
han înnegrit se vedea un om ce-si bea berea, iar pipa sa subtire/ avea
un punct rosu ce fumega usor”, în lb. franceză (n.ed.).
1938
1. G. Călinescu, Principii de estetică, Fundatia pentru Literatură si Artă,
Bucuresti, 1939, p. 72-86.
