PRINCIPII DE ESTETICÃ (I)
(CURS DE POEZIE)
Oricît ar sustine unii cã nu este ierarhie în poezie,
ci numai poezie pur si simplu si cã un sonet bun face cît un
lung poem, experienta esteticã ne aratã cã existã
o poezie profundã si o poezie superficialã. Atît este
de adevãrat lucrul acesta, încît si acum unii încearcã
a determina conditiile marii poezii. Aici dãm însã de
o primejdie, anume de vechiul concept dualist al artei. Cum creatiunea n-ar
putea fi decît de un singur grad, acela al existentei, profunditatea
devine un aspect al continutului. Atunci ajungem sã distingem teme
adînci si teme usoare si sã punem valoarea poemului în
legãturã cu un factor din afara procesului de creatie. Nu existã
desigur un frumos obiectiv de expresie sã dea un frumos artistic.
Totusi notiunea de obiectivitate în liricã, bineînteles
într-un sens aproape figurat, nu e cu totul absurdã. Am definit
atitudinea noastrã ca o retoricã bizuitã pe experientã.
Ei bine, dupã o îndelungã citire de poeme, dupã
o atentã observatiune a structurilor lirice, putem sã ajungem
la încheierea cã existã un numãr limitat de atitudini
de felurite intensitãti cãrora un poet adevãrat nu li
se poate sustrage. Mai simplu am zice cã desi poezia este o operã
de creatiune, ea are o existentã oarecum obiectivã, întrucît
numãrul de organizãri fructuoase oferit de natura spiritului
creator este limitat. Am întemeia astfel un fel de esteticã
perceptisticã dupã care un poet, urmînd un anume precept,
tratînd sã zicem, în termeni vechi, o anume temã,
cu observarea cã tema nu e continutul ci structura însãsi,
ar avea sorti sã izbuteascã. Lucrurile nu stau asa si noi ne
exprimãm într-un mod cu totul analogic. Am zis cã reguli
în artã nu se pot da, regula contrazicînd principiul libertãtii.
Observatiile noastre le-am formulat în pseudo-precepte, adicã
în niste propozitiuni pe care le putem media, fãrã nici
un fel de urmare practicã directã. Cine nu are talent poate
sã urmeze oricît conditiile unui presupus frumos obiectiv, el
nu va putea crea. Dar cine totusi are talent îsi va usura gãsirea
momentului liric celui mai ascutit, dacã existã virtual în
el, cunoscînd modalitãtile numãrate ale liricei.
Ne propunem asadar ca din observatie sã definim atitudinile lirice
posibile, scara cea mai larg formalã a organizatiunilor. Însã
aceastã operatie ar cere o atît de lungã cercetare, încît
deocamdatã ne multumim sã schitãm prin cîteva
exemple acest nou aspect al unei estetice experimentale.
Cine, citind poeziile lui Bolintineanu, n-a rãmas izbit de cursivitatea
lor, care a încîntat cîteva generatii? Dacã examinãm
lucrurile de aproape observãm cã aceastã cursivitate
este unitã cu un mare prozaism, ba mai mult, cu cît versurile
sînt mai prozaice cu atît sînt mai muzicale.
Problema aceasta a poeziei prozaice si totusi muzicale s-a pus sub forma
întrebãrii dacã gnomismul, didacticismul n-ar putea foarte
bine sta înfrãtite cu lirismul. Robert de Sousa în Un
dêbat sur la poésie1 citeazã cîteva reguli de gramaticã
latinã, folosite în scop mnemotechnic la Port-Royal si care
sînt, lucrul pare curios, gratioase:
„Souvent au Verbe neutre; Et toujours à l’Actif;
On donnera la chose au Cas accusatif.
Lorsque le Verbe signifie
Le désir de faire et l’envie,
Il n’aura point de Preterit,
(Tet sont aussi Ferit, Ait)
Exceptez-en Parturio,
Esurio, Nepturio”2.
Abatele Brémond ar explica sonoritatea acestor versuri cu vorbele
lui Rapin, astfel: = Il y a encore dans la poésie de certaines choses
ineffables et qu’on ne peut expliquer. Ces choses en sont comme les mystères.
Il n’y a point de perceptes pour expliquer ces grâces secrétes,
ces charmes imperceptibles, et tous ces agréments cachés de
la poésie, qui vont au coeur3. Cu alte cuvinte peste banalitatea continutului
didactic este un je ne sais quoi, un inefabil, un murmur al irationalitãtii.
Însã o astfel de explicatie ar fi exageratã. Versurile
de mai sus sînt distractive, abstrãgînd de la scopul lor
mnemotehnic, dar nimeni nu va socoti în chip serios cã sînt
poezie. Nu trebuie sã cãdem în subtilitãti pe
tema inefabilitãtii. Învederatã este doar usurinta lor,
caracteristicã versificatiei lui Bolintineanu:
„Tãcerea înveleste Comisia Centralã:
De sase luni trecute nimic nu se esalã.
Am crede cã se duce la Polul boreal
Sã caute unirea si vor electoral”.
Muzicalitatea acestor versuri nu vine dintr-un inefabil substantial. Raporturile
sînt asa de banale încît mintea le recepteazã cu
repeziciune, anticipîndu-le chiar. Scutitã astfel de orice efort
intelectual, atentia noastrã cade toatã asupra purei mecanice
a versului.
„În timpii vechi Românii de toti erau stimati;
Dar laurii de stimã au fost si meritati.
Atunci un cuib de oameni cu armele în mînã
Au apãrat pãmîntul cu inima românã”.
De aici se poate scoate acest precept: poetul trebuie sã alterneze
frazele substantiale cu frazele prozaice, ca sã profite de odihna
spiritului în raporturile comune. În timpul acestei odihne versul
îsi bate limbile în gol cu un spor de sonoritate care se rãsfrînge
asupra întregii compuneri.
Pe o treaptã superioarã a valorilor lirice stã poezia
gnomicã, sententioasã. Eminescu, urmînd pe Goethe, o
cultivã cu abundentã:
„Viitorul si trecutul
Sînt a filei douã fete,
Vede-n capãt începutul
Cine stie sã le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sã fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zãdãrnicie
Te întreabã si socoate”4
*
„Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Cãci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere”.
Cine are prejudecata cã poezia trebuie sã fie emotionalã,
gratuitã, poate socoti cu drept cuvînt aceste strofe ca prozã
curatã si atribui efectul artistic indiscutabil matricei savante.
Totusi lirismul e în atitudine. Definitia cînd e solemnã
e izvorul cel mai adînc de poezie. Ea nu atinge activitatea teoreticã,
intelectivã, de vreme ce sentintele sînt prin definitie banale,
reprezentînd judecãti mai mult analitice. Omul si-a condensat
totdeauna experienta în sentinte, iar aceste sentinte, cînd sînt
foarte generale, au miscarea unor versete de ritual, a unor oracole. Sufletul
nostru e uimit de strãvechimea si gravitatea lor. Deci în gnomism
nu raportul în sine e liric ci dictiunea lentã, sacerdotalã
si ceremonialã. Cine este în stare sã intre în
acest rit se aflã pe un teren bogat de lirism.
În legãturã cu ideea de ceremonie, este cazul de a aminti
de frazele repetabile, de asa-zisul cadru. Glossa este tipicã în
privinta aceasta. Si în Luceafãrul convorbirea se face prin
formule:
„ – O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se aratã,
Darã pe calea ce-ai deschis,
N-oi merge niciodatã”.
De unde vine straniul efect al unor atari repetitii? Din sugerarea unei ordini
neschimbate. Luceafãrul ca numen si Cãtãlina ca expresie
a terestritãtii nu pot iesi din legile care-i stãpînesc.
Ei fiind idei generale n-au spontaneitate în vorbire. Atunci aceastã
vorbire este liturgicã, formulisticã, întocmai ca în
ritualul magic. Tot ce e de natura ritului, desteptînd constiinta ordinei
universale, produce asupra noastrã o profundã impresiune.
Am vãzut cã versul excesiv prozaic este muzical. Acelasi fenomen
se întîmplã cînd versul e cu totul absurd, fãrã
nimic care sã chinuiascã intelectul cu bãnuiala vreunui
înteles.
Asa sînt de pildã aceste versuri de I. Barbu:
„Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apã rece
În copaie cînd te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase închise afarã’n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mãrgean”.
De fapt aceste versuri au sens. Poetul aratã cîinelui sãu
Fox pãsãrile care ciripesc în pom, încercînd
sã le determine onomatopeic cîntecul, pe care la un moment dat
îl comparã cu sonul opac scos de apa în care se aflã
cîinele. Dar pentru cititorul obisnuit orice bãnuialã
de înteles este absentã si urechea se lasã în voia
legãnãrii purelor silabizãri. Ceea ce se petrece în
versul prozaic se întîmplã aici într-o mãsurã
sporitã, fiindcã mintea este scutitã de orice efort
intelectiv. De unde muzicalitatea. De felul acesta sînt riturile din
jocurile copiilor, lipsite de orice schelet rational:
„Ala-bala,
Portocala,
Cioc-boc,
Treci la loc”.
Urmeazã din aceastã observatie cã poezia trebuie sã
cadã din cînd în cînd într-o verbalitate purã
pentru a se atrage atentiunea asupra ritualitãtii ei. A exagera însã
în acest sens înseamnã sã fugi de orice structurã,
ceea ce ne duce la dicteul suprarealist.
Note:
1. O dezbatere asupra poeziei, în limba francezã (n.ed.).
2. „Adeseori la verb neutru; Si totdeauna la Activ;/ Cînd verbul semnificã/
Dorinta si pofta de a face,/ Nu se va folosi Trecutul// (La fel cu Ferit,
Ait)/ în afara lui Parturio,/ Esurio, Nepturio”, în limba francezã
(n.ed.).
3. „Mai existã în poezie anumite lucruri inefabile ce nu se
pot explica. Sînt lucruri asemenea misterelor. Nu existã precepte
pentru a explica aceste gratii secrete, aceste delicii imperceptibile, si
toate plãcerile ascunse ale poeziei, ce se adreseazã inimii”,
în limba francezã (n.ed.).
4. Glossa de M. Eminescu (n.ed.).
