Alex Amalia CĂLIN

Alex Amalia Călin a debutat în revista „Lumina Lină”, New York. Volumele de poezii in limba romană le-a lansat la cenaclul literar Mihail Eminescu din New York.
Volume de poezii: Ne an, Timisoara, Editura Ando Tours 1997, si la Editura H & H Promotions Publisher, New York: Măr rătăcit, editie bilingvă româno-engleză, 1999, Esti eu, 2001, Amurgul durerii, antologie, 2002, Triunghi călător, 2005; volume traduse în alte limbi, apărute tot la Editura H & H Promotions Publisher, New York: Un-Year, 1998 (în colaborare), Necklace of Oxygen/ Salbă de Oxigen, 1999, You are I , 2001, Wandering Triangle, 2007.
Publică versuri în diverse din tară si din SUA: Luceafărul, Danubius – Bucuresti, Lumina Lină, Romanian Journal, Romanian Herald, Lumea Liberă, Conexiuni – New York, Orientul Latin, Banatul – Timisoara.
A apărut în antologia Timpul Rană Sângerândă – Poeti Români în Lumea Noua, Casa de editură „Criterion Publishing” si revista Origini – Georgia, SUA.

A mai trecut un an

Sobrietatea zilelor pâlpâite apatic
caută sub stelele prea devreme moarte
umbra pomului salută ultima zi a anului
căutându-si durerea în sevă
cu priviri infiltrate de amintiri în salturi
a mai intrat încă un an în eternitate...

din puterea visului vânjos
o doină îngână dorul încins
împletit cu stihuri mohorâte

ai strivit sub talpa amăgirii tot ce a fost
plătind din tine
jertfa s-a destrămat
sub piatra amintirii
muntii ard în lumină rotind anotimpuri

am strâns sănătatea din cremenea neagră
din vâna de apă
din nouri grosi scăldati de lacrimi
sub priviri de lună lividă

pe zarea ce curge sânge
vânătoarea foamei
dansează sălbatic
satanice jocuri prin focuri de păduri
vietatea va muri
la ceas oprit de lege si datini
când viata cu greu se mai anină

Să-i închini nemaivăzutului altar
fumul plătit de lumânări
lemnul zugrăvit cu soare si lut
smulgându-ti ca zdrente vii părerile de rău
gonind de pe un cer de-întunecare
în băltoace întors
în milă să strângi sământa de lumină
scăpărată în tărână

Dialog cu-o altă entitate

Eu – M-am născut cu o zestre fără valoare
o povara ce avea să crească odată cu vârsta
în spitele vietii
lumea din care vreau să mă ridic
iese din culise
are rădăcini în alte vieti sfârsite

Entitatea –Culege-ti ochii din miezul zilei
inima las-o să umble
în partitura de sunete a naturii

Eu– Noaptea după ce si greierii adorm
îmi intru în ton
puterea noptii
o torn peste sufletul înfăsat în răni
si vindecat de bratul tămăduitor

mi-e dorul atât de străin
în drumul spre tine
nu te-am avut doar în amintire
zorii i-am împărtit la bucurie
lumina mi-ai aprins-o peste zările mâhnite
îmi întorc obrazul celălalt
să poti să mă atingi
să-mpărtăsim lantul durerii
întins pe neasteptata dimensiune a timpului neînceput de odihnă
străveziu razelor fără un soare plin
de asteptări la capătul trudelor

Entitatea –Porti durerea atât de incoloră
pe năzuintele încă ancorate
fără vestea apelor în reflux permanent
pătura vietii nu te mai acoperă
nici cu trecutul nici cu prezentul
întesut cu fire scurte cu multe noduri
care mereu se deznoadă fără nici un cuvânt

Eu – Îmi întorc obrazul pe care ti l-am ascuns
în rătăcirile găsite de un început trecut
la umbra prezentului necunoscut
înfometat de tot ce a fost
si ar mai fi putut să fie
arpegii contra punct

Entitatea – Obrajii tăi au fost un întreg
din unghiul pe care doar acum îl văd
obrajii care au trecut oceanul
când soarele abia se odihnea
când recolta era deja culeasă de anii în apus
când timpul putea să întârzie în zori
când ceasul putea să astepte
la aceeasi oră fără zvon
când pâinea puteai să-o cumperi
iesită din cuptorul răbdător
când timpul mai avea încă fată
când seara era o lungă primăvară
când vremea era o simplă manta
când anotimpurile se contopeau în inimă
când sufletul era singurul care dirija
în năluciri de clipe înnădite

ai pierdut busola pe un tărm minat de dorinta mult prea posesivă de a avea ceea ce ai
dar multiplicat sugrumând verva din trăire
sub fuga călcâiului de pe vise

când spicele de grâu sau copt ai stârnit ploaia dezlăntuind-o în potop
nu ai cules un singur bob
vulturii au dat grâului ocol
dar el s-a cules singur în scara spre cer

Emigrarea

Emigrarea îi face pe unii emigranti
doar cenusă
din care nu mai pot reveni
locul nasterii si al trăirii
exprimă totdeauna viata totală a omului
energia cu care tinde către viitor
pentru corpul si lumea sa

zborul mintii spre Calea Lactee
se găseste în acelasi misterios mediu înconjurător
râsul si lacrimile
au izvor în lumea în care ne-am născut si trăit
eul este făcut din suma experientelor
un lant legat de om
este legământul fixat de pământul homeric
fiindcă omul este făcut nu numai din ereditare
dar si din lunga serie de amintiri de nesters
 
amintirile tâsnesc din salba sufletului
ca fulgii rămasi în cuiburile goale
trecutul este adăpostul normal al omului
limba este casa fiintei
pacea picură ca un amurg încet
în sufletul emigrantului
viata îsi prepară vesnic propriu ei rug
pentru ca apoi să renască
nu poate lipsi pământul
pământul cu simbolul lui de trecere
din viată în moarte