LIRICĂ FEMININĂ POLONEZĂ

Anna KAMIEŃSKA

(1920-1986)

S-a născut în localitatea Krasnymstaw, voievodatul Lublin. A absolvit Facultatea de

filologie clasică la Universitatea din Łódż. Debutează, ca poetă, în anul 1944, în

paginile revistei Odrodzenie. În anii 1946 – 1952 este membră în colectivul de

redactie al săptămînalului Wieś , iar în perioada 1952 – 1957 al revistei Nowa kultura .

Din 1968 este membru al colectivului de redactie al revistei lunare a Uniunii

Literatiilor Polonezi, Tworczość .

În anul 1955 i s-a decernat Premiul de Stat (mentiune) pentru volumul de poezie

Bătaia inimii . În anul 1959, împreună cu Jan Śpiewak obtine premiul PEN-Clubului

bulgar; în anul 1971 i se înmînează Premiul Ministrului culturii si artei, clasa a III-a,

pentru volumul Manuscris alb.

Dintre volumele de poezie publicate remarcăm: Educatie (1949), Despre fericire

(1952), Bătaia inimii (1954), Sub nori (1957), Poezii alese (1959), În ochiul păsării

(1960), Izvoare (1962), Lucruri netrainice (1963), Revocarea mitului (1967),

Alungare (1970), Manuscris alb (1970), Poezii alese (1971), Herozi (1972), Versuri

alese (1973), A doua fericire a lui Iov (1974).

Anna Kamieńska a tradus în limba polonă versuri de Mihai Eminescu si Tudor

Arghezi. A asigurat, de asemenea, traducerea versurilor din monografia „Mihai

Eminescu“ de George Călinescu, apărută la Editura Czytelnik, în transpunerea

Danutei Bienkowska.

P OEZIA / vară 2010

138

TALGERE

În mine sînt talgerele

care cîntăresc uscatul si apa

zilele si noptile frunzele si marea

În mine sînt talgerele de cîntărit viii si mortii

În mine sînt talgerele

care cîntăresc dragostea

inegală mereu ca toate astea

De-aceea mă tot înclin

si nu cunosc linistea

cuprinsă fiind de zvîrcoliri

În mine-i durerea

si nedreptatea

si răutatea

Cînd de pe talere vor să-mi ia

picăturile de mare

bulgării de pămînt

frunzulitele clipele respiratia.

GREUTATE

Nu-ti pot oferi o picătură de ploaie

si nici o albină de aur

căci nu sînt ale mele toate

nici lacrima care nu cîntăreste nimic

si care nu umple o mare

nici clipa denumită vesnicie

nici cuvîntul

aerul tuturor

si el are

mîinile goale

viata mea nu-mi apartine

eu nu sînt eu

as vrea să am pe veci

măcar un firicel, măcar o pietricică,

o bucătică din materia infinită

în care bate o inimă

nimic nu vrea să mi se supună

chiar si propria-mi mînă

mă amenintă

că mă părăseste

P OEZIA / vară 2010

139

N-am nimic si mi-a asa de greu

o greutate nemăsurată mă apasă

ce n-as da

să mă lepăd de ea

MIRI

Nu de mult s-au căsătorit,

Este asa de blînd – spune nevasta –

dar noaptea frica îl cuprinde.

Tipă cînd doarme.

Iar cînd îl trimit după pîine

o înfăsoară cu-atîta grijă,

ca pe-un copil.

Se întîmplă ca unii oameni să n-aibă

simtul uitării.

*** După truda poetului

După truda poetului

au rămas doar versurile lui

precum degetele unei tălpi antice

pe-un soclu pustiu.

Judecînd după unghiile degetelor,

i-a fost mare trupu-i din marmură.

Judecînd după versuri –

după rămăsitele clădirii –

a fost grea

treaba

dăltuirii în piatra

mai transparentă

ca aerul.

Mai putin trainică decît ideea.

TRECE SI POETUL

În lumea de basme clădită cu mîna

cu scule gingase ca perele de zemoase,

ca instrumentele muzicale,

în fagurele de miere al oraselor harnice

poezia se învîrte aruncată din centrifuge,

în praful atelierelor,

poezia se catără ca un grifon pe burlane,

si acoperisurile le sculptează

cu dalta ascutită a luminii.

P OEZIA / vară 2010

140

Prin termocentrale, prin laboratoare,

prin navele ce zboară în cosmos,

prin halele înghesuite cu masini,

trece azi poetul – ultimul dulgher primitiv,

cu toporul în mînă, în bocanci plini de pămînt.

ÎN SCUTECE COSMICE

Pe ecranele televizoarelor apar cabine

ca niste scutece cosmice

chemate de pe alte tărîmuri

de parc-am striga pe străbunii nostri.

În atmosfera imponderabilă

miscarea mîinii e un fenomen

de parcă-am vedea

prin vibrantul timp cosmic

mîna lui Leonardo

ridicîndu-se cu pensula

sau palma lui Giordano Bruno

sfîrîind pe rug.

Nici asta nu ne-ar mira prea mult.

Crainicul ar spune degajat si amabil:

Doamnelor si domnilor,

o să vedeti

mîna lui Leonardo

cum se ridică în aer

ca să picteze Cina cea de taină.

După aceea vă vom prezenta

palma lui Giordano Bruno

cum sfîrîie pe rug la Roma.

Vă multumesc pentru atentie,

după aceea va continua...

IMN

Intrînd în pîntecele noastre pîinea si carnea

cu ele aduc sucul pămîntului

si tipătul animalelor înfricosate.

Sorbim pelinul luncilor

lingem cărbune si sare.

De aceea

pămîntul este mereu chipes si minunat.

Tălpile desculte tînjesc după pămînt.

Să-l calce si să-l sugrume

să simtă viată si moarte.

Si în carcasa lui, în ea numai

în vecii vecilor ne legănăm

P OEZIA / vară 2010

141

FEMEILE BĂTRÎNE

Femeile bătrîne sînt tinere

vindecate fiind de doliul

purtat după cei care au murit

si după cei vii

Abia acum ar putea iubi

fără să ceară nimic în schimb

Abia acum prin lumea transparentă

văd că durerea si bucuria e una si-aceeasi

Abia acum ar putea fi arătoase

ca un glob – ca frumusetea stelor stinse

Femeile bătrîne se uită în oglindă

Si prin pielea ridată

strigă

că nu mai sînt ele

Mor femeile bătrîne

Dragostea adevărată

la sfîrsitul drumului se află.