Ionut CARAGEA
Tenere ogni speranza voi ch’entrate
mult prea departe de aproape
si mult prea aproape de nimic
cineva a creat timpul si m-am închinat lui
trecut prezent viitor
sfânta treime a fricii de eternitate
am iubit zeii de sticlă
(si eu după chipul si asemănarea lor)
ah, dacă frumusetea ar fi putut
să oprească timpul în loc...
...as fi dorit să fiu o femeie
neasemuit de frumoasă
în zidul manolic al ochilor celorlati
as fi dorit să mor
dar dragostea care trebuia
să-mi iasă pe gură
a devenit piatră
mi-am legat-o de gât
si m-am aruncat în propriul meu sânge
stiam că nimeni nu este profet
în inima lui
în zadar am asteptat întelepciunea
primăvara vesnică
a cuvintelor sale
am cugetat... deci m-am scufundat adânc
tot mai adânc si fără colac de salvare
adevărul a iesit la suprafată
sufletul rezidual
al gândurilor abisale
cât despre aduceri-aminte
tenere ogni speranza voi ch’entrate
sexul este singurul infern accesibil
cu drum de întoarcere
Rugă ultimului poem
îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alti cititori
sau de alte poeme
(chiar nu stiati că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învătat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învătat să râdă
când simtea numai durere
cum l-am certat si i-am tăiat din portia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare să caute esenta lucrurilor să guste viata
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferintelor)
îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci si sase de ani
cu umbrele cu spaima cu celălalt eu
si nici acum nu stiu dacă am pierdut
dacă am învins dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
tinând inima pe post de spadă si scut)
îmi citesc ultimul poem
si-l rog să le spună
si celorlalti
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite
îmi citesc ulti…
Groparul orb
începutul poemului
este întocmai ca răsăritul
iar pagină albă
o mare misterioasă
care mă cheamă-n adâncuri
dar umbra mă tine de mână
– nu te duce încă, lasă primul val
să se izbească de stâncă
si stânca seamănă cu inima mea
o aschie înfiptă în toracele timpului
un vas fantomă si salva
de puncte puncte
spărgând linistea
sfârsitul poemului
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
de care nu vrei să te desparti
în care nu vrei să adormi de teama
necunoscutului
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
doar păsările mai poartă în tril
amintirea poemului
Zbor deasupra unui cuib de hamburgeri
din întreg stadionul se auzea doar inima lui
se antrenase de nenumărate ori
dar nu trecuse niciodată în competitii
peste propria sa înăltime
se încurajă
îsi potrivi pasii
si se desprinse de sol
corpul i se undui
pluti pentru două secunde
si ateriză direct în rugăciune
de multumire
spectatorii spuneau că fusese
o săritură modestă
continuau să-si bea berea
si să-si înfulece hamburgerii
fără să înteleagă
ce se întâmplă cu adevărat
Înger cu reportofon
Viata este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naste. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a mortii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunt la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-asteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
