Manuel CORTÉS-CASTAÑEDA
Portret al poetului înoglinzi paralele
„A continua să scriu este singurul lucru care mă sustine în mod fundamental în viată… De ce ? Nu stiu. E o necesitate enigmatică pe care nici măcar nu mai încerc s-o înteleg până la capăt. Îmi trăiesc asadar zilele în felul acesta si, cu toate că uneori nu e prea usor si nici nu-mi aduce o foarte mare mângâiere, acum nu se mai poate face nimic în privinta asta…” (Manuel Cortés-Castañeda)
Analizînd poezia lui Manuel Cortés, mai cu seamă versurile din volumul Oglinda celuilalt (1998), Armando Romero sublinia faptul că „autorul începe o călătorie halucinantă tocmai acolo unde jungla verbală aduce laolaltă si amestecă semnificatul cu semnificantul, iar dacă acele centre de lumină pe care le descoperim dinaintea noastră par a deschide o bresă pe unde să ne orientăm printre meandrele nu o dată foarte complicate ale textului, întelegem imediat că acestă cheie care pare a ni se oferi pe tavă e în stare numai foarte rar să descuie vreo poartă.” Astfel încît, lirica lui Manuel Cortés se dovedeste, în egală măsură, o provocare la adresa cititorului si, mai cu seamă, la aceea a lectorului „lenes” si obisnuit cu conventiile literare consacrate ca atare, pe care acest gen de poezie îl vor contraria la fiecare pagină. Pentru că, iată încă un aspect de care trebuie să tinem seama, din acest univers poetic pare a nu exista cale de întoarcere decît după experienta completă a textului, atunci cînd cercul însusi se va închide, iar paginile cărtii vor ajunge la cea din urmă. De altfel, autorul spune acest lucru foarte clar, încă din prologul volumului său din 1995, Caja de iniquidades : „Ideea obsesivă, sau, mai precis, mai mult chiar decît o idee, senzatia de bizar în care te poti pierde este aceea de a privi poezia ca pe ceva lipsit de o finalitate practică. Mai exact, ca pe un soi de formă a incapacitătii de a dura în sensul fizic al termenului.” La fel vor sta lucrurile si în celelalte volume pe care poetul le-a scris de atunci încoace, inclusiv în cel de pe urmă, Aperitivos (2004). Toate acestea însă, complicate, o dată în plus, printr-o accentuată atmosferă onirică. Dar să nu ne lăsăm înselati, pentru că, mai cu seamă în ultimele versuri ale acestui poet, visul pare să se transforme tot mai frecvent în cosmar. Alteori, e greu să vorbesti despre visul în sine, asa cum apare el în literatură de la romantism încoace, mai ales în legătură cu unele poeme, pentru că ele par a tine, ca spatiu liric, nu atît de vis, cît mai ales de o obsesie a visului si de o persistentă a elementelor onirice, nu doar a atmosferei create de acestea : o călătorie a cărei urmare se dovedeste adesea a fi una amară, o coborîre benevolă si pe care autorul si-o asumă pe deplin, nu neapărat într-un Infern prezentat ca atare, ci mai degrabă într-un soi de fîntînă fără fund, în care imaginea finală prinsă în textul poetic oferă exact atîta lumină cît si întuneric. În plus, nu o dată, poate mai cu seamă în ultimele poeme, autorul scrie o lirică a unui evident exil interior asumat si el pe deplin, a incapacitătii – sau, dacă nu, a dificultătii extreme a comunicării – interumane, a singurătătii omului într-un univers excesiv tehnicizat.
Nu este usor să vorbesti despre un poet si cu atît mai putin despre ultimele sale volume de versuri. Asa încît, mai ales pentru că acest poet, Manuel Cortes-Castaneda este, deocamdată, cvasi-necunoscut lectorului român, sînt binevenite cîteva date biobibliografice, mai cu seamă deoarece creatorul de fată provine dintr-un spatiu cultural, apropiat, măcar prin limbă, de cel românesc. Iar acesta este cel columbian. Din păcate, si el, mai mult necunoscut cu adevărat în Europa, poate cu cîteva exceptii care nu fac, în mare parte, decît să confirme această afirmatie. Pentru că, în afară de Eduardo Carranza, membrul cel mai de seamă al grupării literare „Piatra si cerul”, afirmată la Bogota după 1935, o dată cu destrămarea avangardismului în această tară, sau de Álvaro Mutis, din opera căruia au fost traduse în româneste, acum cîteva decenii, Poemele lui Maqroll el Gaviero, nu se cunoaste, cel putin la noi, în mod real, aproape nimic. Iar în acest context special, versurile selectate din volumele de versuri ale lui Manuel Cortés sînt menite a demonstra, dincolo de orice posibilă îndoială, că din acestă parte a lumii si, mai ales, din această parte a continentului latino-american, trebuie să ne asteptăm la surprize. Niciodată mici si întotdeauna plăcute, evident la nivelul liricii, mai cu seamă pentru că autorul lor face parte din noua generatie poetică, născut fiind în 1956. Încă de la o primă si oricît de grăbită lectură, versurile lui demonstrează un aspect poate mai putin frecvent în lirica ultimelor decenii, si suficient de straniu, cel putin la început, pentru cititorul obisnuit cu grilele de lectură impuse mai cu seamă de critica occidentală. Si anume că, practicînd un gen de poezie care pe drept cuvînt poate fi numită „alchimică”, după cum criticii latino-americani au si afirmat nu o dată, poetul se dovedeste a fi, de asemenea (si poate tocmai de aceea), si creatorul unui adevărat obiect metaforic în cadrul căruia se manifestă mereu o inteligentă precisă, însă întotdeauna prin intermediul golurilor determinate de propria sa absentă : „cuando no hay huecos es cuando / la posibilidad de caerse en uno / de ellos esta más cerca” (“nu există goluri atunci cînd / posibilitatea de a cădea într-unul / din ele e mai aproape”), după cum se si exprimă de altfel, cu o exactitate uluitoare, poetul însusi. Poemul devine, astfel, un straniu obiect senzual, dar cumva in absentia deoarece, bun cunoscător el însusi al poeziei moderne si al celei de dinaintea acesteia, Manuel Cortés pare a afirma, la tot pasul, că lirica este alimentată – trebuie să fie – de pasagere raze de lumină pe care autorul însusi le întinde în calea cititorilor săi atenti la nuante, tocmai pentru a orienta, cel putin partial, lectura. Asa se întîmplă, de exemplu, într-un poem din ultimul său volum de versuri, Imagine inversată, unde trimiterea este foarte clară la spatiul poetic al lui Kavafis.
Si, mai presus de toate acestea, se găseste imaginea obsesivă a oglinzii, care dă, de altfel, si titlul volumului din 1998, El espejo del Otro (Oglinda Celuilalt). Considerate de Jorge Luis Borges, într-o celebră „fictiune” a sa drept monstruoase, oglinzile devin indispensabile in poezia lui Manuel Cortés. Nu doar pentru simbolurile consacrate pe care le poartă si care le-au si fost, de altfel, atasate de-a lungul secolelor, ci mai ales pentru că ele reprezintă, acum si aici, o nouă provocare la adresa cititorului, deoarece poemele acestui autor nu lasă nici loc si nici timp pentru repaos, dimpotrivă, ele aleg să-si bîntuie lectorul chiar si după încheierea actului lecturii, asemenea unei oglinzi obsesive în care îl vor sili, în cele din urmă, să-si contemple propriul chip. Pe care cine stie dacă si-l va mai putea recunoaste… Căci, în prealabil, oglinzile din spatiul poetic au avut grijă să devoreze totul, de la chipul celui care citeste si pînă la cele mai ascunse obsesii ale sale. Tocmai de aceea, demersul lui Manuel Cortés are mari sorti de izbîndă, căci la sfîrsitul lecturii, după atîtea reflectări si tentative mereu reluate de descoperire sau de redescoperire a Celuilalt, cititorul însusi, privindu-se în această atît de originală oglindă poetică poate sfîrsi prin a se întreba – pentru a cîta oară… – cine e cu adevărat, sau, alteori, chiar prin a nu mai fi sigur dacă mai e în stare să se recunoască pe sine. Pentru că acum, Celălalt, cel descoperit anterior numai în oglindă, asadar care se rezuma la statutul de realitate reflectată, este găsit chiar în interiorul actului poetic, ca într-un foarte rafinat joc poetic accesibil initiatilor, printr-o succesiune de imagini ale oglinzii sinelui ca unică reflectare posibilă a unei realităti alternative. Iar dovada supremă, altfel spus versurile ca atare, se află acum în fata cititorilor pentru care, cel putin partial, e mai usor să-si reprezinte de acum încolo simbolica hartă poetică a Columbiei.
Invitati de ultimă oră
Pentru Caty Plaz
Cîmpul nesfîrsit din privirile tale
e o adevărată sărbătoare a fluturilor
zburînd pe deasupra unei flori milenare
vîntul îsi deschide bratele gata
să-ti urmeze pasii în pridvorul
care izvorăste ca un rîu sacru
din pietre
animalele se despart pe neasteptate
în vasta emisferă a strigătului
pentru a face încă o spărtură în
peretii muti ai înserării
totul încape în pumnul mîinii tale
si fără îndoială
umbra-ti încă te
urmează capricioasă
cîinele tău si micile tale placeri
îsi ia zborul cît mai curînd posibil
umbra
se va duce după mirosul cîinilor
în chiar mijlocul furtunilor
iar tu pe neasteptate
vei cădea în accentul cel mai subtil al paharului
care se varsă în jurul tău
I .
Lovituri abia simtite lîngă revărsarea
tăcută a noptii. pumnale pe care o rază de lună
rătăcită ni le arată în vis. urme pe care nisipul
le înghite fără o cît de mică poftă.
frunze, mitraliere, limbi întinse pe o frînghie slăbită, vulve, picături
pe care acum
nu le mai asteaptă nimeni
de cealaltă parte a străzii iar pe perete
un cui mic unde atîrnă cheile
casei
II.
O masă în mijlocul camerei eliberate de orice altă
piedică. o masă cu totul
deschisă, fără vreo zgîrietură, fără o singură literă
esuată în apele lipsite de mare.
o masă, un cîmp deschis, un obstacol în drum,
o palmă fără chip, o comedie fără actori
acolo unde mor tărmurile.
o masă, o mînă dedesuptul alteia, un
refugiu
în aer liber, fără vreo poartă de intrare si
fără vreo poartă de iesire, o masă fără
zgomotul păsărilor ce vin ca să moară
înăuntrul unui ochi
o masă, fără lovitura seacă a toporului
care încă se mai aude în pădure
o masă, fără flacăra calmă a unei lumînări
unde limpezimea deplină si-a construit ea însăsi
mormintele
o masă în mijlocul străzii fără nici unul
dintre scaunele necesare pentru a începe ceremonia
(Pagini pierdute)
* * *
Un tremur neasteptat al mîinii, un tremur
abia perceptibil si, deodată, totul
s-a închis.
În minimul naufragiu mai plutesc doar
lucrurile cele mai lipsite de importantă, fără stăpîn,
fără de nume,
fără gură
deodată
o singură privire si suprafata se măreste
asemenea unei pînze, fără zi, fără noapte,
fără ochiul ce scrutează adîncul altui ochi,
fără maternitatea care să se adăpostească în
cenusa mareei
totul închis, pe dinăuntru, pe dinafară.
nici măcar o singură rană.
tipătul logodnicei esuat într-un punct mort.
foamea decapitată dintr-o singură înghititură.
nici chip, nici resturi.
dinăuntru, dinafară
pînă si zbaterea sîngelui
mut
asemenea unei săgeti către tintă
(Mama fără de mormînt)
* * *
În splendoarea agoniei sale
floarea îsi pune masca si
intră în comedia
fantasmelor si a portilor care
se împutinează la ceasul
fiului risipitor.
Insecta, deja la limita
goliciunii, intră în limb
jucînd un rol care nu i se potriveste
pînă cînd un alt actor intră
în scenă
si se trezeste în agonie.
După aceea mai rămîne să plutească
în apetitul spectatorilor doar
zgomotul sec al broastei ce sare
din înăltime pînă în adîncul
fîntînii goale.
(The last puppet)
Orb
După ce a rîvnit la sînii săi goi
asemenea unei divinităti nesătioase si risipitoare,
micuta cheie care s-a furisat deîndată
din vis s-a rupt în broască
acum nu ne mai rămîne altă salvare decît să ne transformăm
în prizonierii ei pînă cînd un om de treabă
va îndrăzni să vîre cheia în broască din partea cealaltă
Note de subsol (afis)
Problema era cum de se depozitase săpun pînă si
în cele mai neverosimile locuri din casă. Se prevesteste
si se visează si se savurează un miros de curătenie
fără precedente în
codul penal. sînt de toate felurile: garantate
pentru cele mai subtile rafinate întrebuintări,
mărite sau micsorate
pînă la esentă pentru a se evita reactiile de ultimă oră;
apetisante si sangvine ca o femeie (însărcinată);
zemoase si omogenizate asemenea sexului unei logodnice;
preconcepute si saturate si mistificate în repaosul nesfîrsit
al masei si al drojdiilor sale sau al unguentelor ei.
Evident, lucrurile continuă la fel ca la începutul
zilei. nimeni n-a miscat nici măcar un deget ca să despartă
mieluseii umbrei care se tot micesc si se lungesc
si se umflă (în pene) în oglinzi. Unii, pentru că hainele se uzează
si se strică tot mai repede. Altii pentru că uită să-si pună bărbita
la ceasul crucificării. Cert e că si unii si ceilalti
urmăresc monstrul care lasă buretii peste tot, de-a lungul
si de-a latul rîului, cînd, în realitate, ceea ce lasă monstrul
în urma sa nu sînt
decît niste simpli saci cu sare.
Ars poetica
Într-o dimineată devreme, o mamă îsi trimite copilul la băcănie
să cumpere un săpun. Pe drum, copilul cheltuieste toti
bănutii pe bomboane si alte bunuri de mîna a doua. Mult după
lăsarea întunericului, copilul se întoarce acasă cu o pată de sînge pe
haina lui cea nouă si cu o jucărie deja stricată într-un buzunar.
Mama îl dezbracă fără o vorbă si, gol, e
încuiat în camera lui. După aceea, ea stinge toate luminile din casă.
Zero
Nu-ti mai rămîne altă solutie
decît să-ti petreci tot restul
zilelor
mentinînd aprins si viu în tăcere
focul
inexistent al cazanelor.
în noaptea asta
Vei viola în sfîrsit secretul
si vei pleca abandonîndu-ti
trupul
asemenea trenuletului electric al unui
copil
ce nu mai doreste decît să plece
să plece
să plece si să nu ajungă niciodată
Din volumul Oglinda Celuilalt, Paris, 1998
Traduceri si prezentare de Rodica GRIGORE
