Cătălin CHELARU

(1967-2012)

 

 

* * * (întru deplinătate)

 

să izbucnesti în flăcări linistit

în preajma unei libertăti depline

 

să fii un zgomot neauzit

cu gîndurile făcute cioburi

 

să arcuiesti pasul vîntului

pînă după oricare zare

 

să suferi că poti fi fericit

într-un zbucium mocnit

 

poate fi ...

 

 

 

* * * (întru miscare)

 

gîndurile singure rareori

subtiate trec prin pietele publice

răspund doar patimilor

într-un singur picior

n-au timp n-au spatiu n-au dor ...

 

împinse de alte împinse

duc războiul lor

de aici (drept pedeapsă) au totul

căldură tăcere fior ...

/ dar într-un singur picior /

 

 

* * * (întru suprapunere)

 

xilofon al durerii

sub bătăile disperărilor

scheletul păstrează-ncrustate

imnuri sublime!

dacă de ele am uita,

nici pentru o clipă

n-am putea separa

o dorintă de alta

 

am să găsesc de atunci

pornit zîmbetul tău fix

fără ezitare plecat

pe drum fără urme

vei atinge cu buricul degetului

oglinda care niciodată

nu te va dezamăgi

arătîndu-te

 

 

 

* * * (imperativă 1)

 

pasii sînt unici

cărarea abia se-ntrevede

înapoi si-nainte

ridici piciorul de pe piatră

mîntuindu-se ea se sfărîmă

în neant

continui neconditionat, nelămurit

bucăti de carne să lasi

peste urme

din timp în timp

doar imaginea florii ofilite

te mai opreste

întărit de rădăcini (trei bardaci)

pămîntul pe care calci

te grăbeste

si măcar cu ultima suflare

grădina-i păzită, chiar fără

vreun zeu

nu vezi / nu simti nici un fruct

tii postul sfînt

Dumnezeului tău

 

 

* * * (imperativă 9)

 

mătase în tălpi

langoarea pasului

dintre brate a căzut garoafa albă...

pînă la tine mai am 7 trepte

de piatră

 

* * * (întru proteze)

 

Poarta îmi intră în casă

printr-un scîrtîit

invit tăcerea la masă

trebuie să fiu linistit...

arborat, inutil, steguletul

prin fum

străbate auzul

 

înfioară inima cu zvîcnirile lui!

 

* * * (întru imagine)

 

într-o parte intră marea

surpată si frig

de cealaltă, tata o înfruntă

cu focul elevat

al vreunui dor lămurit

intuiesc imaginea

ca o aducere aminte...

în uniforma acesta

dăruită de noi

Mama asteaptă oricît

 

 

* * *

 

Mă simt expus durerii care

stă pe umerii goi ai copiilor născuti indiferent;

 

Mi-e rusine de linistea ce se propagă repezit

în jurul meu atunci cînd sînt calm

răsturnînd ordinea anotimpurilor;

Sînt ridicol cînd pe lîngă mine

în goană trece un munte fîlfîindu-si pădurile

 

Mîinile calde, coastele rotunjite perfect peste inimi,

starea de semizeu – cu poporul lui cu tot –

fac clipa neîncăpătoare ...

 

(Stare)

 

mai mult subînteles,

cîntecul aerului,

fluid diafan prin care se plimbă

în doliu,

aparent fără sigurantă,

moartea, implică în acelasi moment

o multime de nerealizări;

pentru bătrîna lăsată în urmă

cu bagajele-n mînă fără să reusesc s-o ajut,

nici un an nu-i de-ajuns

să mă doară inima...

 

(Gelozie)

 

durere de-o clipă

scrisă cu mîna dreaptă,

dintr-o singură miscare – sublimă –,

adînc în inima mea;

cărare-n urcus

văzută numai în sus

– ca un semn al mirării –

trei clipe concomitente...

care va fi semnul uitării?

 

 

Cîteva replici dintr-un scenariu al linistii

 

1. „oricine poate asculta, dar nu oricine cîntă”

scrie pe piatră...

toti, aliniati, îsi primesc portiile de armonii

în ameteala-nvîrtirii

în fiecare zi

 

virtutea nu este refuzul celor cîte le poti primi

ci păstrarea celor care ajung la tine

contemplarea nu este la îndemîna celor care cîntă

 

2. „oricine poate cînta, dar nu oricine ascultă”

sopteste frunza-n cădere...

cu mături în mîini, fiecare adună grămăjoare

de stele străvezii

aruncate de secole

conoasterea apare atunci cînd lumina

aduce vesti de dincolo de perdea

de aceea uneltele schilodesc orice auditoriu

 

3. „simtirea intensă iese fin filigranată-n tandrate”

si copilul desenează usor un anume cătel...

indiferenta împarte lumea perechi-perechi

pe drumurile bătătorite

pasii ne par lovituri de ciocan

aceeasi imagine păstrează pentru dragoste

oricît de departe trebuie să pleci de ea

frunze cărare pufoasă-ti vor fi printre pietre...

 

4. „poate iubirea să arunce prima cu pietre?”

si piatra, si frunza, si copilul mi-au spun că da

atunci m-am întors repede în mine să fiu lovit

pentru că lumea este iubirea mea

 

 

* * *

sînt o respiratie

răstignită în simtăminte

peste trupul meu

 

 

* * *

buburuza-mi desenează zările

si are multe culori

îmi tese păduri si ape

cîmpii si orase;

e prea mică lumea

să-ncapă-n desenele ei!

 

* * *

cîteodată, cînd sînt foarte obositi,

si toate cele le-au terminat,

abia pot suporta fericirea,

linistea care le cuprinde corpul

cu atît de multe senzatii plăcute

nu stiu ce soi de mecanism

le întoarce gîndurile cu putin înainte

poate pentru ca să memoreze cum

au ajuns la starea asta

asa a apărut prima părere

despre Tine Doamne! si

asa Omul a iesit în afara Ta

si de atunci Te caută

desi-Ti sînt înăuntru

tot de-afară Te caută...

Lasă-mi Doamne privirile

înăuntru să stie că Esti!