Cătălin CHELARU
(1967-2012)
* * * (întru deplinătate)
să izbucnesti în flăcări linistit
în preajma unei libertăti depline
să fii un zgomot neauzit
cu gîndurile făcute cioburi
să arcuiesti pasul vîntului
pînă după oricare zare
să suferi că poti fi fericit
într-un zbucium mocnit
poate fi ...
* * * (întru miscare)
gîndurile singure rareori
subtiate trec prin pietele publice
răspund doar patimilor
într-un singur picior
n-au timp n-au spatiu n-au dor ...
împinse de alte împinse
duc războiul lor
de aici (drept pedeapsă) au totul
căldură tăcere fior ...
/ dar într-un singur picior /
* * * (întru suprapunere)
xilofon al durerii
sub bătăile disperărilor
scheletul păstrează-ncrustate
imnuri sublime!
dacă de ele am uita,
nici pentru o clipă
n-am putea separa
o dorintă de alta
am să găsesc de atunci
pornit zîmbetul tău fix
fără ezitare plecat
pe drum fără urme
vei atinge cu buricul degetului
oglinda care niciodată
nu te va dezamăgi
arătîndu-te
* * * (imperativă 1)
pasii sînt unici
cărarea abia se-ntrevede
înapoi si-nainte
ridici piciorul de pe piatră
mîntuindu-se ea se sfărîmă
în neant
continui neconditionat, nelămurit
bucăti de carne să lasi
peste urme
din timp în timp
doar imaginea florii ofilite
te mai opreste
întărit de rădăcini (trei bardaci)
pămîntul pe care calci
te grăbeste
si măcar cu ultima suflare
grădina-i păzită, chiar fără
vreun zeu
nu vezi / nu simti nici un fruct
tii postul sfînt
Dumnezeului tău
* * * (imperativă 9)
mătase în tălpi
langoarea pasului
dintre brate a căzut garoafa albă...
pînă la tine mai am 7 trepte
de piatră
* * * (întru proteze)
Poarta îmi intră în casă
printr-un scîrtîit
invit tăcerea la masă
trebuie să fiu linistit...
arborat, inutil, steguletul
prin fum
străbate auzul
înfioară inima cu zvîcnirile lui!
* * * (întru imagine)
într-o parte intră marea
surpată si frig
de cealaltă, tata o înfruntă
cu focul elevat
al vreunui dor lămurit
intuiesc imaginea
ca o aducere aminte...
în uniforma acesta
dăruită de noi
Mama asteaptă oricît
* * *
Mă simt expus durerii care
stă pe umerii goi ai copiilor născuti indiferent;
Mi-e rusine de linistea ce se propagă repezit
în jurul meu atunci cînd sînt calm
răsturnînd ordinea anotimpurilor;
Sînt ridicol cînd pe lîngă mine
în goană trece un munte fîlfîindu-si pădurile
Mîinile calde, coastele rotunjite perfect peste inimi,
starea de semizeu – cu poporul lui cu tot –
fac clipa neîncăpătoare ...
(Stare)
mai mult subînteles,
cîntecul aerului,
fluid diafan prin care se plimbă
în doliu,
aparent fără sigurantă,
moartea, implică în acelasi moment
o multime de nerealizări;
pentru bătrîna lăsată în urmă
cu bagajele-n mînă fără să reusesc s-o ajut,
nici un an nu-i de-ajuns
să mă doară inima...
(Gelozie)
durere de-o clipă
scrisă cu mîna dreaptă,
dintr-o singură miscare – sublimă –,
adînc în inima mea;
cărare-n urcus
văzută numai în sus
– ca un semn al mirării –
trei clipe concomitente...
care va fi semnul uitării?
Cîteva replici dintr-un scenariu al linistii
1. „oricine poate asculta, dar nu oricine cîntă”
scrie pe piatră...
toti, aliniati, îsi primesc portiile de armonii
în ameteala-nvîrtirii
în fiecare zi
virtutea nu este refuzul celor cîte le poti primi
ci păstrarea celor care ajung la tine
contemplarea nu este la îndemîna celor care cîntă
2. „oricine poate cînta, dar nu oricine ascultă”
sopteste frunza-n cădere...
cu mături în mîini, fiecare adună grămăjoare
de stele străvezii
aruncate de secole
conoasterea apare atunci cînd lumina
aduce vesti de dincolo de perdea
de aceea uneltele schilodesc orice auditoriu
3. „simtirea intensă iese fin filigranată-n tandrate”
si copilul desenează usor un anume cătel...
indiferenta împarte lumea perechi-perechi
pe drumurile bătătorite
pasii ne par lovituri de ciocan
aceeasi imagine păstrează pentru dragoste
oricît de departe trebuie să pleci de ea
frunze cărare pufoasă-ti vor fi printre pietre...
4. „poate iubirea să arunce prima cu pietre?”
si piatra, si frunza, si copilul mi-au spun că da
atunci m-am întors repede în mine să fiu lovit
pentru că lumea este iubirea mea
* * *
sînt o respiratie
răstignită în simtăminte
peste trupul meu
* * *
buburuza-mi desenează zările
si are multe culori
îmi tese păduri si ape
cîmpii si orase;
e prea mică lumea
să-ncapă-n desenele ei!
* * *
cîteodată, cînd sînt foarte obositi,
si toate cele le-au terminat,
abia pot suporta fericirea,
linistea care le cuprinde corpul
cu atît de multe senzatii plăcute
nu stiu ce soi de mecanism
le întoarce gîndurile cu putin înainte
poate pentru ca să memoreze cum
au ajuns la starea asta
asa a apărut prima părere
despre Tine Doamne! si
asa Omul a iesit în afara Ta
si de atunci Te caută
desi-Ti sînt înăuntru
tot de-afară Te caută...
Lasă-mi Doamne privirile
înăuntru să stie că Esti!
