Cătălina Ionela CHELARU
19.piata de serpi
gînduri aruncate în stradă
umbra unui baobab îsi vinde inima aruncînd-o într-o plasă de peste
în bazarul cu mărgele si pînzeturi ieftine ascultăm plînsul unei cochilii de turtă dulce
cum ar fi să mă întinzi pe o masă si să modelezi figurine de ciocolată?
soarele de unt topit îl amestec cu mirodenii
îti cos cămăsile vechi s-au rărit ca un năvod
sînt o altă fată ta
arsă de vînt
părul meu e o frînghie ce te cheamă la tărm
te tin de mînă
ziua si-a aruncat năvoadele în larg
se strînge vremea a ploaie
adun rufele
prin acoperisul rărit plouă
e frumoasă vacanta în magreb
sîntem frati cu toti cei ce locuiesc pe strada noastră
tuturor ne plouă peste hărti
or să se usuce repede
plaja miroase a suveniruri a fructe a alge si a noi
noaptea în apa caldă intrăm să ne binecuvînte pămîntul
esti o statuetă de abanos
te simt muscat de sarpe si vreau să sug veninul din coapse
asa te sărut
să te vindec
plîngi?
învăt să mă apropii de tine doar cînd ti-e foame
atunci mă întind în calea ta ca un sarpe de casă
un sarpe pe care-l porti în jurul gîtului
la marginea orasului, o bătrînă spintecă luna
din matele ei să hrănească desertul
miezul moale o să-l dea nepotilor
miroase a plăcintă cu bostan
îmi amintesc de tata si bucătăria de vară
aroma de vanilie din unghere
într-un colt, cineva îsi tunde părul cu un foarfece de covoare
din snopul de spice negre va împleti o rogojină
îl împarte în suvite amestecate cu boabe rosii de sticlă
s-a terminat asfaltul
pe iarbă îmi scot sandalele
pămîntul e cald atît de cald parcă am fi doi gemeni în marsupiu
borcanele de tempera uitate în fereastră au devenit tuberculi din care se hrănesc gîzele
rucsacul din cui scoate aburi
înlăuntru e captiv un peste
o să-i pictez zbaterea
în mine se tese o rugăciune
te văd plutind pe ape
marea te scoate din pîntecul ei ca pe un alt iona
oasele sacre macerînd vise si totusi nu toate sînt desarte
în piata de serpi un bătrîn povesteste străinilor despre frumuseti de demult
iubiti-vă sacru
să nu vină niciodată iarna peste fagurele vostru
nici peste livezile voastre cu cercei de lămîi
iubiti-vă rosu amestecat cu albastru
20.baobabul mi se pare a fi cel mai bătrîn copac de pe terra
sînt poeti care iubesc cuvintele si sînt cuvinte care îi iubesc pe poeti. sînt si poeti care iubesc oamenii mai mult decît cuvintele. cei din urmă au glasul cel mai puternic (I)
frunzele sînt primii mucenici ai toamnei...
dacă o să mergi prin parc o să vezi ce frumos se tin copacii de mînă
se îndrăgostesc înaintea noastră îsi lasă mirosul
ca o chemare erotică să înnebunească aerul îl inundă fac dragoste
noaptea de la fereastră îi văd cum se strîng în brate de fapt
vînturile n-au existat niciodată
curentii de aer fiind produsi de copaci
să nu ne speriem cînd întind mîna spre sînul iubitei
le circulă mai repede sîngele prin vene au mădularele tari
fierbinti îi aud cum gem înflorind în extaz
apoi întind scutece
doar iarna fulgii coboară din crengi păianjen
femeile mor într-un fel ciudat si ei fug dinspre vîrfuri
sub pămînt, lăsînd palatelor usile deschise
turturii tes alte perdele la geam sînt păianjeni de gnutia
o moarte senină deasupra apelor
doar înlăuntru coarnele lor se-ncovoaie se smulg se frămîntă
apoi se cufundă într-un fel de levitatie
un exercitiu yogin în care îsi tin respiratia lîngă cea a iubitei
îi masează picioarele genunchii soldurile
acolo jos
în adîncuri
se urcă deasupra ei
pînă cînd pieptul umflat tipă cu sfîrcurile rosii
vom topi aurul în schimbul florilor de nuntă
21. silent night
privit de pe lună, pămîntul nu mai e albastru,
ceasurile din urmă l-au transformat într-un animal bolnav
coloana lui se vede de sus un zid galben, doar mîna ta îi tămăduieste durerea,
noi l-am zidit să ne poată duce pînă în inima cerului, ultim cal troian
fără să-ntelegem că sîntem viermi, umblîndu-i prin firide
după sîmburi de lumină
în taberele noastre multe e noapte
stai de veghe
singur
sculptîndu-ti în înalturi o cruce mai grea decît toate malurile
pentru că noi fiii
noi pruncii
o să ridicăm coloana pămîntului ca un rug spre ceea ce n-am putut atinge niciodată
si totusi, Doamne, dacă am răsuci rugăciunile pînă cînd ar deveni un filacter
si le-am surpa în noi ?
ne cercetezi somnul cu o atingere a fruntii...
a fost o vreme cînd credeam că poezia e o cale spre iubire
dar e o străvezie via appia spre tine
ce luptă inutilă
boală, foame si neputintă
ce nebunie să duci războaie împotriva crucii
cu fiecare rînd de soldati căzuti prin lagăre de concentrare, în azile, pe fronturi
am luat arma din mîna părintilor si am luptat mai departe
sub blazoane regale si steaguri rosii din ce în ce mai bolnavi
armurile noastre ciudate lichefiindu-se în arderea lujerului din candelă
bratele noastre îsi tes o altă cămasă
ia, doamne, mărul acesta si du-l departe
aminteste-ti numele meu cînd peste ani îmi vor lua arma din mîini
sulita cu care îmi străpung victoriile
o tocesc desi o găsesc tot mai ascutită
dacă atunci cînd ei vor cuceri cetatea ta cu portile deschise
îti vei lua si îngerii si aici va fi raiul iar sus nu va mai fi sus
ci doar un malaxor infernal de pămînturi rase si plîngeri
raiul e unde esti tu,nu unde cred ei
căci doar în palma ta soarele îsi lasă pasta moale să ungă peretii mucegăiti dinlăuntru
22. în mine s-a auzit un foc de armă
după plecarea ta, în mine s-a auzit un foc de armă / să nu revii/
nu vreau să fiu salvată/ o venă tăiată mi se pare mai aproape de adevăr decît
o perfuzie. una cîte una, piesele de puzzle care mă compun
pornesc spre nord, un cortegiu de litere mărunte
de care nu mai are nevoie niciun alfabet. vîntul împăstie suflarea lor fragilă
de pe scară, pe asfalt, peste ape
desi toti oamenii suportă lovituri de bici, numai poetii înnebunesc iubind
tesuturile lor la contactul cu durerea sînt inflamabile,
plutind la suprafată aschii / un lampadar incandescent
peste mine au trecut în goană copitele tale,
cît încă sînt lucidă, te rog, nu reveni
arunc bucăti din mine să hrănesc pesti de sticlă
iubirea îmblînzeste si sălbăticeste în acelasi timp,
dolce caliente si căldură. da, omul e căldură,
să stii cînd e teapăn pe masă nu mai e nimic
în mine o turmă de tauri însîngerati nu vor învăta niciodată supravietuirea desi
cred în războaie în vînătoare în junglă
cunoscîndu-te, am lăsat războaiele lumii la usă / cu toate rănile, te iubesc ...deci exist
