POEZIE ITALIANĂ

Guido CAVALCANTI

(1255? – 1300)
În poezia lui Guido Cavalcanti semificatia religioasă a iubirii si prefigurarea mistică a femeii  se estompează în zbuciumul interior al unei naturi orgolioase si solitare care se clatină sub povara pasiunilor. Alături de sonetele care tratează motivul poetic stilnovist al imposibilitătii de a reda  frumusetea femeii iubite, sau a baladelor înzestrate cu gratie stilizată, apar poezii dramatice. Într-o vigoare expresivă de o perfectiune formală nemaiîntîlnită, ele fac din  Guido Cavalcanti primul mare poet al literaturii italiene  înaintea lui Dante.

 

AM DAT DE-O PĂSTORITA-N CRÎNG

Am dat de-o păstorită-n crîng, frumoasă
cum o stea, asa îmi pare mie.

Bălaie plete-avea, cîrliontate,
ochi de iubire plini si dalbă fată,
păstea mioarele-mprăstiate
păsind descultă rouă si verdeată.
Cînta asa cum numai dragostea te-nvată,
gătită-n dezmierdări si-n bucurie.

Fără s-astept i-am dat cu drag binete
si-am întrebat-o ce tovarăs are.
Ea dulce mi-a răspuns si cu-o  blîndete mare:
,,Sînt singură în codru cu mioare
si cînd aud cîntînd privighetoare,un june-as vrea, iubit să-mi fie,,

Aflînd din glasul ei că-i pustiită
de dor si-n codru auzind cîntare:
„Acum –mi-a zis – e  vremea potrivită
în brate s-o cuprind cu-nflăcărare”
Si m-a rugat de-o îmbrătisare
si de-un sărut, de-ar fi pe plac să-i fie.

Mă luă de mînă-atunci, de dor cuprinsă
si inima soptind că-mi dăruieste,
mă duse sub un pom, pe iarba  ninsă
de mii de flori sclipind dumnezeieste;
si-al dragostelor zeu cum îmi zîmbeste
părea că-l văd de-atîta bucurie.

 

NESPUSĂ FRUMUSETE, PLĂCUTĂ FIRE

Nespusă frumusete, plăcută fire
si cavaleri curtenitori în zale,
de păsări cîntec, vorbe de iubire
si-n crîng zburînd corăbii triumfale,

văzduh senin de-a zorilor ivire,
zăpadă coborînd din cer agale,
suvoi de apă, flori cu dulci potire,
safire, argint si aur în pahare

sînt toate-n vraja inimii trecute
si-n frumuseti de doamna mea, si toate
n-au pret în ochii cui să vadă stie.

Ea-i mai presus de cele cunoscute,
asa cum ceru-i de pămînt. Să li s-arate
celor ca ea, norocul nu-ntîrzie.

 

DE TOTI PRIVITĂ, CINE-N MERSU-I, CINE

De toti privită, cine-n mersu-i ,cine
să tremure-n lumini văzduhu-l face,
purtînd iubire-n ea, încît preface
cuvintele pe buze în  suspine?

Cui seamănă privirile-i senine?
S-o spună Amor, eu vorbe n-am dibace:
atîta umilintă-n ea, că-mi place,
de rău pe orisicare alta tine.

Nu-i chip să zici ce farmece ascunde;
ei i se-nchină tot ce e virtute
si-o tine frumusetea drept zeită.
Traducere din limba italiană de  Livia  MĂRCAN