Ion CHICHERE
La marginea mării
eu nu mai scriu cuvîntul,
îi schimb
soarta
în mine este Harta
Luminii
nici nu torc nici nu tes
si fără de seamăn sînt crinii
în visul lor ametitor
toate fiintele mă dor
rupîndu-se de numele lor
mă nasc si parcă mor
cineva mă adună din lună
altcineva mă zămisleste din soare
golul coastei mă doare
sînt răstignit într-un singur cui
la marginea mării
ScriereA
în pantoful gol
ploaia îsi încearcă
piciorul subtire
părul ei de vînt
este sus în nor
deasupra rochiei de tablă
a acoperisului
pielea ei lichidă
cu miros de piatră mă cuprinde
în răcoarea-i ametitoare
ochii speriati ai macului
n-au încotro –
privesc cerul
si asteaptă
stau în ploaie ca-ntr-o placentă
ca într-o cristelnită
– ud si proaspăt
dintr-o dată
Dumnezeu aprinde soarele
si geamurile sclipesc nou-noute
totul se aprinde de lumină
si abur îmi iese din crestet
si sînt atît de curat
încît scriu cu degetul pe pămînt
melcii au iesit
de sub gardul de spini
rîmele de sub pietrele spălate –
toate vietătile au iesit în curte
si scriu pe pămîntul neted
T.T.T.
Ziua nu semăna cu nici o zi
noaptea nu semăna cu nici o noapte
viata si moartea
nu mai semănau cu nimic
am atins libertatea
de a fi si a nu fi
simultan
precis că întelesul fiintei
e fiinta
iar cuvîntul fiintă e altceva
cu certitudine
sîngele care îmi curge din gură
parcurge acum distanta
dintre el însusi
si cuvînt
Erata
Poate că moartea
este o erată a somnului
partea de vis
pe care o uităm dimineata
am apucat să scriu
pe fata de masă
apoi beat mort am adormit
si am visat un motor de tăiat lemne
într-o biserică goală
si pe mine cu un sort de piele
plin de rumegus alb
făcînd semne cu mîna
