Paul Constantin CHITIC

 

Cuvânt înainte

 

Am hotărât de comun acord cu nimicul care nu avea cum să mi se opună

Să creez o lume a gândurilor mele în interminabila succesiune de zile si nopti

Pe care cea mai cumplită formă de plictiseală mi le oferea.

 

Am despărtit adevărul de minciună, dar nu le-am dat nici un nume,

Pentru că minciuna e adevărul celor care mint

Iar adevărul neînteles e mai cumplit decât orice minciună.

 

Am născocit apoi cuvinte pe care doar eu să le cunosc,

Mi-am scris amintirile în seninul cerului si-n întunericul noptii,

În bucuria răsăritului de soare si în nostalgia apusului,

În căldura sufocantă a după-amiezilor de vară

si în fermecătoarea inconstientă a începutului de toamnă.

 

Am creat în jurul meu oameni,

pe care i-am făcut asemenea chipului dorintelor mele.

Le-am dat viată,

I-am făcut să vorbească si să gândească pe întelesul meu,

Să nu vadă nimic, dar să cunoască totul.

 

Am apărut apoi în fata lor

Si i-am făcut să creadă în mine.

Născuti din propriile mele gânduri,

Au început să vadă mai mult decât văd eu,

Si-am ajuns să-i privesc eu pe cei făcuti să mă privească,

Am ajuns să-i iubesc si să le cer iubirea,

Am ajuns să plâng durerile lor si să-i văd oameni,

Desprinsi de gândurile ce i-au făcut în mintea mea să respire,

Trăind parcă mai mult decât o făceam eu.

 

 

Te iubesc…

 

Se sprijină pe marginea geamului larg deschis si

Se întoarce cu fata la mine zâmbind;

e atît de frumoasă!

Îsi aprinde repezit o tigară si mă cheamă lînga ea.

Orasul sub noi monoton, plictisit…

Masinile străbat străzile prăfuite

Asteptînd parcă ceva care să le oprească din drum.

Copacii de pe marginea trotuarului mă fac sa fiu atît de fericit

Sau poate e ea… sigur e ea!

Fumează grabită si mă priveste ca pe un copil

Care se miră de năstrusnicia pe care tocmai a făcut-o prietena lui.

Zîmbeste atît de sincer… adierile sporadice ale vîntului

îi mîngaie părul si îl fac să-mi atingă obrazul…

Aruncă tigara, mă sărută soptindu-mi parcă ceva…

 

Rămîn fermecat, lipit de marginea geamului

Îi privesc si iubesc fiecare miscare, fiecare fărmitură

de scrum pe care o ridică de pe covor,

fiecare carte pe care, plictisită, o aruncă sub fotoliu,

fiecare sunet care are o legatură cît de mică cu ea

Văzandu-mi ochii pierduti mă imbrătisează si-mi spune,

de parcă n-ar fi făcut-o deja: Te iubesc!

 

Diana

 

Când se trezeste Diana are ochii albastri si

simt cum marea mă-nveleste în cearceaful de bumbac

pe care l-am cumpărat acum un an din centru.

Diana are patruzeci de ani dar eu o văd tânără,

o adolescentă care-si face toate temele si

are carnetul de note imaculat.

Diana nu stie să gătească,

nici să cânte, nici să danseze.

Diana stie doar să iubească si

de câteva luni eu sunt iubitul ei.

Diana nu are copii si probabil

nu va avea niciodată,

nu are bani,

nici rude bogate,

nu stie vorbe alese,

dar are o alunită pe sânul stâng

care mă face s-o iubesc de fiecare dată când

bluzita dantelată îi cade de pe umăr.

Diana nu poată sutien si doarme tot timpul dezbrăcată,

iar când se trezeste,

în ochii ei văd marea.

 

 

Pastele mă-tii de babă!

 

Bunicul o înjura pe bunica de paste:

Pastele mă-tii de babă! Vino să te strâng în brate!

Bunica îl iubea ca la douăzeci de ani, când s-au cunoscut.

Dacă bunicul, stropit de autobuzul nouă,

nu intra în cafeneaua de pe Stefan cel Mare

unde bunica stia să facă zece feluri de cafea,

eu nu mă năsteam niciodată.

Dacă n-ar fi adormit de-atâtea ori unul în bratele celuilalt si

dacă n-ar fi trecut împreună peste greutătile vietii,

eu nu mă năsteam niciodată.

Pastele mă-tii de babă!

I-am zis si eu bunicii când aveam sase ani,

imitându-l pe bunicul.

M-a plesnit mama de-am văzut ouă rosii.

Si acum zâmbesc si

mă doare obrazul si

mi-e dor

când îmi aduc aminte cuvintele bunicului:

Pastele mă-tii de babă!

 

 

A fost odată ca niciodată…

 

A fost odată ca niciodată vara,

cu picături reci si vapori de orgasm,

cu soare albastru si soapte de praf.

A fost odată ca niciodată vara

iar tu erai tânără si

eu te alintam Ionica.

Acum esti Ioana, ai îmbătrânit,

te-ai îngrăsat,

te-ai urâtit,

dar eu te iubesc,

pentru că a fost odată vara, când

erai cea mai frumoasă femeie

din restaurantul Continental

în fiecare seară.

Acum mi-e frică să te văd dezbrăcată,

ne iubim sub cearceafuri

cu ochii închisi si lumina stinsă,

dar a fost odată ca niciodată vara si

noi am trăit fericiti până la adânci bătrâneti.