ESEU
ANUL „IRIMESCU”
George A.M. CIOBANU
MITUL
Deschiderea lui Irimescu înspre mit e similară cu aura sa de har pentru
sculptură. Pseudovesnicia statuarului, lipsit fiind de o succesiune narativă,
de o procesualitate monocauzală, conferă acestuia o polivalentă nelimitată
de sensuri, un evantai tot mai desfăcut al unor întelesuri trecătoare,
dar si generalizante prin repetare, încît arta dăltuirii se suprapune,
cu usurintă, celei a mitului. A mitiza înseamnă a începe, dar
si a opri, a transforma o desfăsurare liniară în întruchiparea
unui dat care, de aici doar, ar fi putut să-si manifeste nenumărate valente.
Oare si sculptura, mult mai mult decît pictura, e supusă unui aceluiasi
destin?
Arta lui Irimescu se încadrează si ea unui astfel de logaritm, augumentată
si prin caracteristica sa stilistică ce l-a însotit întotdeauna.
Peste tot, dacă rămînem numai în lumea volumelor, ne întîlnim
cu această mitofilie, cu acest panmitism, considerate în semnificatia
celor mai sus spuse. Cînd autorul se opreste la o astfel de tematică
– si tematica sa este predominant universală – el o gîndeste, mai presus
de orice, de pe pozitia atelierului, a unui sculpturalocentrism în
care, apoi, dacă se poate, mitul se însumează superlativ. După care,
cei doi moduli se împerechează si duc, de îndată, la desăvîrsire
(Pegas si Eutherpe). De aici nota de lirism hermeneutic care emană din toate
aceste lucrări si care le conferă neegalatul lor farmec de baroc-retinut.
Foarte putine sînt dăltuirile lui Irimescu ce povestesc ceva ca de
pe o Columnă, cu motivatie si cu deznodămînt, asa cum o face, de pildă,
în cele două: Făt-Frumos omorînd Balaurul.
Mitologicul său posedă în el si o trăsătură hesiodică, retinută, lipsită
de argonautisme si înclestări iliadice. Mai mult, e vorba de o atmosferă
pastorală, e redat în momente de gura-sobei si de urechile copiilor.
Peste tot juvenalitate si eroism potential, care nu vor antrena spadasini
si năvălitori si care nu vor declansa răpiri de Sabine sau neîntelegeri
de Curiati. Ceea ce îmbogăteste, însă, mult de tot, acest univers
al legendelor, îl constituie revărsarea impresionantă de torsuri. Absenta
unui cap sau a unor membre generatoare de faptic face din ele o categorie
deosebită de întruchipări de legendă, lumea torsurilor-mit, atît
de complexă la Irimescu si care se însumează la o triadă purtătoare
de incertitudine si infinit: sculptura, mitul si torsul.
Si aici ne putem permite o repartizare a creatiilor de acest gen. După aspectul
de spatiu, cel mai mult predomină bazinul mediteranean – Răpirea Europei,
Pegas si Apollo – iar după acela de timp, antichitatea – Icar. Cu exceptia
acelui unicat, Africa, alte zone si ere ale pămîntului au oprit mai
putin dalta artistului. Crezul său estetic nu cultivă o cît de mică
preferintă pentru exotism, pentru locuri cunoscute doar cu ajutorul atlasului
si pentru tipuri de oameni care ar interesa, ca diversitate, pe raseologi.
Si modelul de om din jurul său nu are în el nota de autenticitate geografică,
ci mai mult, cu exceptia portretelor, acesta e un algoritm, un punct de plecare
în a reda fiinta umană si viata ei.
O usoară diferentiere, totusi, este operată atunci cînd tematica e
natională, cînd Făt-Frumos apartine unui plai carpatin, cînd
Ciobanul respiră aerul mioritic al locurilor noastre, cînd Zîna-Florilor
emană din întruchiparea ei, nu numai o tesătură epică, ci si una asemănătoare
unchesilor nostri. În rest, Încrengătura europeanului, cu tot
ce are ea si particular si general, constituie planeta unică a Maestrului
fălticenean.
Nu se poate vorbi despre o delimitare categorică între o mitologie
biblică si o alta, para. Revenim la acea Pietŕ II, acel extaz dual între
viată si moarte, acea metaforă care, plecînd de la o motivatie quasibiblică,
ascunde în ea una din cele mai cutremurătoare Tangente ale lumii, atît
de aproape de simetria de cristal a universului, dar atît de departe
de precizarea documentaristă, de starea civilă a lui Michelangelo. O consideratie
similară se poate face si asupra lucrării cu numele de Eden, mai mult un
paneden universal, decît o trimitere directă la Biblie.
În creatia autorului se mai poate vorbi si despre o a doua modalitate
de frontieră, acea dintre ipostazele de mit si nonmit, la care delimitarea
dintre un continut si celălalt pare mai mult o suprapunere si mai putin o
distantare. Compozitia cu două figuri sau Fata cu clepsidră, Viviana sau
Eutherpe, Sandra sau Candelabru dar mai ales Orgă II – această îmbinare
inedită între Naumburg si Giacometti – se constituie într-o suită
de metafore sculpturale de o cuprinzătoare capacitate de sinteză. Iar Leda,
un alt irimescianism sui-generis, ne oferă o altfel de prefigurare a unei
jertfe, aceea a zborului, alături de irepetabilitatea unei atare iubiri,
închisă în cercul monovalent al unui aceluiasi perimetru.
Sînt mituri, apoi, la care Irimescu nu zăboveste deloc. Să ne gîndim,
doar, la cele două de sorginte natională – Mesterul Manole si Soarele si
Luna, mituri de o mare rezonantă filosofică. Poate că prea simetrica geometrie
a arhitecturilor din legende, sau prea multul primat al lui El si prea extinsa
jertfă a Ei nu corespund nici cu arta sculpturii si nici cu filosofia sculptorului.
Peste tot, autorul rămîne un îndrăgostit de sublimul corpului
feminin si de înfiorarea tremurîndă a zborului.
O viziune artistică la care, parcă, nu mitul îsi găseste întruchiparea
prin daltă, ci marmura este aceea care naste mitologii.
Home