TINERI AUTORI
Stefan CIOBANU
orasul simtit
când am ajuns în orasul plin de catarge
nu mai stiu dacă era totul pierdut
tâsneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau amenintător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori
mă gândeam că as putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrânete pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume
din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
si mie mi se părea corect
cu totii erau plecati să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii
tin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-si revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge
o rană limpede mă acoperă ca o prelată
rătăcit în cameră departe de usa care dă în holul lung
ca interiorul unui sarpe
întins la baza zidului
acolo unde cărămizi pline de nisip cântă primele
simfonia putrezirii
descopăr sub o cârpă unsuroasă o sticlă cu vin rosu
ca sângele meu de ieri
si un pahar ce ar fi putut foarte bine să aibă
urme de ruj
încep să torn în pahar
stelele se aud dincolo de zid
paharul se umple dă pe afară
firicele de vin se întind prin praful intim
precum crăpăturile într-un pământ
neudat de ani buni
se unesc repede într-o mică baltă
care seamănă la început cu o palmă deschisă
încet încet camera se umple
întreaga lume se umple
se reduce totul la un numitor rosu
adânc îngropat în vin
continui să torn
paharul se îngălbeneste galopant
&
lacrimile se ridică la suprafată
ca niste bule de aer în timp ce
mătasea broastei îmi acoperă privirea
despre culoarea rănii
totul a început firesc
dormeam în patul contabil
viata se copia identic în jur
când
a sunat la usă contorsionând linistea
atunci m-am dus să deschid
si am lăsat în asternuturi talpa piciorului drept
a doua oară am lăsat tot piciorul
a treia oară piciorul plus o parte bună din bazin
astfel că
ajunsesem să mă duc la usă lăsând în pat
piciorul drept tot bazinul si palma mâinii drepte
într-un final
când perdelele au început să putrezească
m-am îndreptat să deschid
lăsând în urmă tot trupul
atunci a început visul acesta
ce parcă durează de o vesnicie
în care stau sub o tarabă ca o foaie de ziar
privind prin fantă în zare la niste câmpii
ce se umflă si sunt gata să explodeze
unde îmi pare că exist
sunt un magician cu un joben din cărămidă
si o baghetă asemeni unui imens băt de chibrit
port roba unui rege de amiază
în urmă trena acoperă cu valuri largi
nisipurile deserturilor prin care am trecut
strângând dedesubt
broaste si alte medalii îmbătrânite
astfel îmbrăcat oamenii nu îmi dau voie să urc
în mijloacele de transport în comun
fac băi de nămol în umbra mea
îmi dezvelesc carnea încă vie pentru a ascuti în hăul ei
armurile
toate astea până când am să le zic în fată
exasperat
identitatea dintre cuvintele
destin – intestin
trăiesc pentru un fluture
ce îmi cotrobăie rar
aerul din jur
pentru îndrăgostitii ce-si plimbă câinii lupi
pentru că doar ei stiu exact ora
când portile orasului sunt închise
de baudelaire
orasul simtit
când am ajuns în orasul plin de catarge
nu mai stiu dacă era totul pierdut
tâsneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau amenintător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori
mă gândeam că as putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrânete pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume
din difuzoarele postului de radio local
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
si mie mi se părea corect
cu totii erau plecati să vâneze velele luate de vânt
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii
tin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-si revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge
(grupaj din volumul în pregătire De-a busilea prin aer)
