Constantin CIOPRAGA

 

DESPRE FASCINATIA POEZIEI

 

Nu cunoastem încă o definitie general-valabilă a Poeziei. Nu există pînă astăzi o definitie a Muzicii. Ne întrebăm – de ce? Departe de a fi doar revărsare lirică (exuberantă ori tragism), ori adîncire în sinele autocontemplat, Poezia e, în esentă, continuă re-plămădire a lumii, reîntemeiere a acesteia prin cuvînt, neistovită zbatere între efemer si eternism. Prin marii poeti ai lumii, prin Baudelaire, prin Eminescu ori prin Rilke, te simti propulsat în idealitate, basculat din profan în sacru, din tangibil si apropiat în nenumit sineîntrupat… Pe scurt, poezia e pe atît în noi, fluctuantă, pe cît si în afară, pe atît amintire a ceea ce n-am stiut niciodată, pe cît înaintare, insertie în infinit. Formulă magică orientînd spre mister. Spatiu ademenitor bîntuit de fantome si iluzii. Un plus-univers care transformă realul în miraj, dezarticulîndu-l, decantîndu-l de impurităti, imprimîndu-i modulatii ce-l fac de nepovestit.

Dictiunea unui poet de geniu imprimă universului său fictiv o rotatie inedită; metaforele lui introduc într-o durată nemaistiută, cu destin propriu; demersul lui confesiv bate spre nemargini, spre mit si esoteric. Cuvintele lui (niste jeturi spre cer, in vibrato), mutatiile si permutatiile propuse de el, distributiile plastice si interludiile de inefabil, toate reclamă ecrane onirice. Toate întretin în noi sentimen­tul de aventură existentială întru regăsirea paradisului pierdut ori a unuia doar bănuit, neconstituit încă. Asadar Marea Poezie e, în acelasi timp, constructie mărturisitoare si tentatie întemeietoare, în egală măsură fervoare germinală si proiectie în increat-impregnată de prezent; frazarea trans-semnificativă depăseste conjuncturalul si se suprapune istoricitătii.

Pe poet, efigia în carne si oase, îl citim cum am citi un basm; personaj privilegiat în măsura în care posedă chei pentru abisal si transcendent, el se insinuează durabil în ceilalti, inculcîndu-le propriu-i suflu — de călăuz spre absolut. Cu atîtea componente revelato­rii (neîncadrabile în vreo definitie atotcuprinzătoare), monolog si dia­log, arta-unicat a poetului introduce prin cuvînt dincolo de ceea, ce se vede, dincolo de orizont, de limite si conventii. O asemenea artă adună sub semnul gratiei voci ale omenescului in toto si ale demonicu­lui. Poetul devine profet (cum s-a si spus). Omul sfîsiat care este acesta, febril, egotist, imprevizibil, devine un agent spre înalt si ilimitat, un propulsor în integralitate. De la Miorita pînă la Luceafă­rul, de la Nebănuitele trepte în continuare –, iată o panoramă în ves­nică miscare.

Versatul Faur vîrstnic clamează sententios: A te încredinta poeziei, înseamnă a te salva… De la Goethe ce stie: „Poezia e mai adevărată decît adevărul”…

Întretinînd nostalgia valorilor perene, năzuind spre proportia divină si transferînd clipa în supratemporal, poezia ascende în miracol; fascinatia ei actionează în pas cu revelatia. Demiurgul clădeste cu retorica sa, cu propria-i sintaxă, gîndeste cu idei muzicale; poetul de serie operează cu instrumente de împrumut, tatonînd, departe de alchimia frazei.

Sistem cognitiv complex, cu acces în abisal ori vizînd concomi­tent cîmpiile celeste, marea poezie e un umanism global. Liric, epic ori dramatic, textul inspirat se împărtăseste din timpul cosmici, discursul – stihial, elegiac ori jubilant – poartă însemnele unui Eu cumulativ: centru de conexiuni si contrarietăti gravitînd in functie de Timp si Spatiu, totdeauna decis să reorchestreze.

Creatorul de tip apolinic îsi armonizează registrul cu pulsul cosmic, cu logosul integrator. Poetului de gen spontan-ardent, turbionar, perceptiv, voyant sau delirant – îi răspunde, în contra-partidă, problematizantul – laborios, lucid, sceptic, glacial. Eugen Ionescu – teribi­listul din fulminantul său Nu, – conchide că poezia e cunoastere vizionară, asalt spre completitudine.

De la cei vechi pînă la postmoderni tot alte semne poetice persistă, totusi, dincolo de un eon sau altul, cîteva constante, repere adecvate epocilor. Permanentă e năzuinta, mereu înnoită de a asedierii indicibilului. Poetul – zicea Paul Valéry – „se consacră si se consună să definească si să construiască un limbaj în limbaj” (Situation de Baudelaire).