ARTE POETICE LA ROMÂNI (XX)

Constantin CIOPRAGA
(1916-2009)

Despre estomparea tragicului
(fragment)

Eminescu e un suflet scindat, împărtit între terestru si astral. Probabil prin intermediul lui Hasdeu, poetul va fi fost sedus de opozitia: viată (=suferintă), moarte (=eli­berare), atribuită de savant religiei geto-dacilor, de unde în Rugăciunea unui dac deznodămîntul văzut ca „vesnic re-paos” sau „stingere eternă”. Aderă poetul radical, catego­ric, la ideea neantului pur? Răspunsul corect ni se pare a fi negativ. În natură (o natură deschisă larg împăcării) răsună surdinizat, cu ecouri ce traduc amînarea, suspensia, cornul romantic, „îndulcind cu dor de moarte”, sufletul „nemîngîiet”... Moartea e (în Peste vîrfuri) o fatalitate nede­terminată temporal, percepută metafizic. Sensurile grave sînt solubilizate, atomizate, descompuse în particule inofen­sive, printr-un transfer de la individ către natură, îndul­cite efectiv prin narcoticul muzicii. Nici o îndoială, sfîrsitul nu e dorit în sens literal. Altfel nu ar avea înteles ele­giaca interogatie din final: „Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vreodată?” Dealtminteri, sfîrsitul imanent generează reactii diverse: revoltă transpusă în mit, ca în Strigoii, revolta fătisă din Mortua est, sentimentul relativi­tătii generale („a fi sau a nu fi?”)» sau constatarea unui absurd insurmontabil: „De e sens într-asta, e-ntors si ateu...”. Existentei vremelnice, „vis” al „unei umbre”, i se suprapune un „Mereu” dincolo de moarte, într-un pre­zent etern. De retinut că, între limite ca acestea, erosul se constituie, pasager, într-un antidot al nefiintei; natura, aso­ciată, încîntă. Peste tot prezidează, ascendent, (ca în Mai am un singur dor si variantele congenere) ideea de orches­tratie, de armonizare finală în univers, făcînd ca impul­surile metafizice si filozofice de aspect pesimist să se estom­peze. Fapt semnificativ, natura („codrul aproape”) si „cerul senin”, au la Eminescu tangente subterane, inefabile, de substrat stilistic, cu mioriticul. Chiar dacă nu converg în alegoria nuntii cosmice, luna, bradul, talanga (toate cu ecouri simbolice), ceremonialul în spatiu deschis implică — lucrul a fost observat — afinităti cu orizontul spiritual al arhetipului din baladă:
„Pe cînd cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vîrfuri lungi de brad.
…
De-asupră-mi teiul sfînt
Să-si scuture creanga ...”
Natura e sacralizată, cerul laicizat. La Blaga, fenomenul apare analog. Erosul, ca moment de maximă existentială, devine un principiu de unificare între teluric si cosmic, fortă în care contrariile fuzionează: „Nebun/ ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,/ ca să-ti topesc zăpada umerilor goi...” Privit ca un miracol laic, în eros se în­crucisează un sens ascensional, figurat prin flăcări, si un altul, descendent, teluric, figurat prin astre căzătoare. Din această perspectivă, erotica reprezintă, în cele din urmă, o întrecere „contra-cronometru” cu moartea la orizont, într-o neliniste devorantă. O confesiune precum Noi si pămîntul rezumă un mod al uitării, propunînd o eliberare sui generis, nu prin evaziune în transcendent, ci prin fu­ziune cu terra, cu principiile originare:
„... cînd scrumul noptii o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori de zi as vrea să fim si noi cenusă
cenusă
noi si – pămîntul”.
Atitudinile variază, se contrazic. De la presentimentul sfîrsitului îndepărtat si viziunea „linistii” viitoare (din Gorunul) pînă la strigătul existential crispant („opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea...”) din In marea trecere, curba coboară si urcă. Întocmai ca la Eminescu. Împotriva fortelor obscure, din interior sau din afara, prin care se face simtit destinul, la Blaga actionează un sentiment cosmic ordonator, neutralizam, substituind, ca în baladă, imaginii sumbre a mortii „bolta înstelată”. în­susi actul poetic, în fondul lui intim, e tot o substituire, adică transfigurare: „un vestmînt în care ne îmbrăcăm iubirea si moartea” (cum ni se spune într-un aforism). Printr-o delicată transpozitie legată de proeminenta cadrului natural în formarea spiritualitătii românesti, trecerea în nefiintă echivalează la Blaga (ca în elocventul Mi-astept amurgul) cu o continuare într-un spatiu de mister:
„Astept să îmi apună ziua
si zarea mea pleoapa să-si închidă,
mi-astept amurgul, noaptea si durerea,
să-mi întunece tot cerul
si să răsară-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încă niciodată
nu le-am văzut...”
Muzicii eminesciene, însotită de vaporosul „dor de moarte”, i se găseste, la Arghezi, un ecou distinct: „Nici­odată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucu­ros de moarte...” Precum la Eminescu si Blaga, la auto­rul Cuvintelor potrivite nelinistea metafizică, întrebările fără răspuns, întunericul inoculat spiritului (Duhovni­cească, Priveghere) lasă loc, progresiv, unei acomodări cu ideea exodului. De-a v-ati ascuns ... e moartea-alegorie cu alte perspective decît în Miorita; cadru în care, în locul nuntii cosmice, găsim, tot simbolic, un joc, însă acesta te­restru. Momentul tragic, intrînd în normele de fier ale exis­tentei, trebuie luat ca atare, urmînd deci firul baladei, împăcarea cu sine se afirmă la sfîrsit (De ce-as fi trist?), în directia unui orizont de clasicitate:
„De ce-as fi trist? Că pacea duioasă si blajină
Mă duce ca o luntre prin linisti de lumină
 E un surîs si-n vraful de cărti, să mă alinte
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte.

Văd frunze ce scoboară din ramuri cîte una
Le ruginise bruma, le argintise luna.
Aud si grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotus,

În pajistea cu crînguri? De ce-as fi trist? Si totusi...”
Fragmentul apartine volumului Frunze (1961). Ne putem rezuma. De o parte, constiinta destinului, omul dominat de fortuna labilis, de alta echilibrul etic-filozofic în fata deve­nirii si disparitiei. Cosbuc n-a fost încă citat si era necesar. Concluzia, la care acesta ajungea într-o cunoscută balada, derivă, ca sens existential, din fondul de observatii popu­lar: „Nu cerceta aceste legi”!Propozitie ce nu pledează pentru fatalism. Propune numai insertia omului în legile eterne, bune sau rele, legile vietii si mortii. Finalul baladei trebuie pus în corelatie cu acela al unei meditatii cosbuciene rezumative, Vara, tratată de unii ca simplu pastel: „Natură, în mormîntul meu/ E totul cald, că e lumină/”… Două versuri simple, despuiate, cum de la poemele indiene pînă astăzi, se vor fi compus fără număr, în sute de idio­muri. Important pentru noi, pe planul originalitătii lite­rare, e că această filozofie reprezintă o viziune româneasca asupra destinului.

 

 

Home