Iulian Marcel CIUBOTARU
Un poet al Unirii: Dimitrie Dăscălescu (1827-1863)
„Jertfescu totu... totu... totu... afară, de UNIREA tărei mele”
Dimitrie Dăscălescu
În cea mai recentă sinteză de istorie a literaturii române, numele poetului Dimitrie Dăscălescu figurează doar o singură dată, la categoria „autorilor de dictionar”, alături de Cezar Bolliac, C. D. Aricescu sau Andrei Muresanu . În contrast cu această situatie, George Călinescu, în cunoscuta sa Istorie a literaturii române, publicată în 1941, acordă lui Dimitrie Dăscălescu (ca si celorlalti scriitori mentionati) aproape trei pagini, desi, asa cum apreciază criticul literar, Dăscălescu a fost un „bun versificator, (care) nu are decât rar fibre de lirism” .
În general, numele acestui poet, fiul unui interesant „cugetător politic moldovean” (asa cum îl numea Iorga pe Stefan Scarlat Dăscălescu, tatăl poetului) este asociat cu unionismul, curent marcant al societătii românesti de la mijlocul secolului al XIX-lea, pe care Dăscălescu l-a sustinut cu fermitate. Patriot în adevăratul înteles al cuvântului, autor a două volume de poezii, colaborator la Steaua Dunării si România literară (înfiintată de V. Alecsandri la Iasi), Dimitrie Dăscălescu a murit la treizeci si sase de ani (mai exact la 28 septembrie 1863), fiind înmormântat în cimitirul bisericii Sfântul Mina din Focsani. Cu privire la cauza mortii poetului, I. M. Rascu culegând informatii de la fiica poetului (Eliza Mincu), nota în 1921 următoarele: „la o vânătoare a căpătat un junghi care, rău îngrijit, a degenerat în boală de piept”. Acest sfârsit, prematur încheiat, a desăvârsit intrarea într-un con de umbră a poetului, afirmatia lui G. Călinescu, potrivit căreia „misiunea poetului de la Milcov se sfârsi când Unirea fu înfăptuită” descriind într-o manieră tulburătoare viata acestui „poet mărunt de după 1840” (după expresia aceluiasi critic).
Scopul prezentului text este acela de a reînvia figura acestui scriitor uitat, de la a cărui nastere se împlinesc anul acesta o sută optzeci si cinci de ani.
* * *
Lucia Jucu-Atanasiu consideră că în lirica lui Dăscălescu se află „câteva portrete reusite si imagini ce anticipează acordurile eminesciene”. Pe de altă parte, A. D. Xenopol apropie câteva din textele lirice ale lui Dimitrie Dăscălescu (precum poezia Eu devin ateu) de versurile lui Vasile Alecsandri. Cu toate acestea, asa cum aprecia Ion Rotaru, Dimitrie Dăscălescu nu a fost „reabilitat” de intensa activitate editorială din perioada dictaturii de factură stalinistă, motiv pentru care numele său a rămas în uitare. De altfel, nici înainte de 1947 numele poetului focsănean nu era prea familiar cititorilor de poezie, despre el vorbindu-se, de regulă, atunci când erau invocati partizanii înfocati ai Unirii. În secolul al XIX-lea, D. Dăscălescu nu era deloc considerat un poet minor. Asa cum voi arăta în continuare, poeziile sale erau publicate alături de cele ale lui D. Bolintineanu sau V. Alecsandri si apreciate în scris chiar de George Sion sau Alecu Russo.
În 1860, G. Sion publica în Revista Carpatilor un articol de opt pagini intitulat „Poetulu de la Milcovu”. După o introducere cu privire la talentul înăscut al poetilor (G. Sion afirmă că „eu, unul, nu cred că poetul se naste poet”), cunoscutul publicist întocmeste un portret „poetului de la Milcov”, care, venit în Iasi la 1850, scrie versuri care fac cititorul „să nu poată lăsa cartea din mână”, desi „sub raportul artei s-ar putea găsi multe lucruri de criticatu”. Sion apropie lirica lui Dăscălescu (pe care o consideră „adevărata poezie”) de cea a lui Béranger si Boileau, însă o compară cu poeziile lui Alfred de Musset. Tot G. Sion oferă câteva informatii biografice cu privire la D. Dăscălescu. În acest fel aflăm că poetul a fost presedinte al tribunalului de la Putna, deputat „la districtulu seu” si membru al Comisiunii Centrale. Acelasi critic citează câteva rânduri dintr-o scrisoare a lui Dăscălescu, sub formă de poezie, care surprinde câteva versuri definitorii pentru viata si opera poetului. Printre acestea, celebrul vers: „Jertfescu totu... totu... totu... afară, de UNIREA tărei mele”! Apogeul laudelor la adresa integritătii morale si valorice asupra vietii si operei poetului de la Milcov este atins în următoarele rânduri: ”functionariu integru, capabilu, activu, inteligentu, elu nici o dată nu si-a renegatu credintele pentru interesulu natiunei sale. Binele publicu, triumfulu ideiloru generoase si al kausei nationale, au fost tot-dea-una ambitiunea care l-a stimulatu si busola care l-a călăusatu în cariera politică”.
Asa cum precizam, un alt contemporan care a scris despre Dimitrie Dăscălescu a fost Alecu Russo. Criticul literar surprinde patriotismul (a se citi nationalismul) poetului focsănean, considerând că poezia sa este „română până în cap”, fără influente străine (Alecu Russo militează (si) în acest fel pentru stârpirea „buruienelor străine”). De asemenea, Russo vede în Dăscălescu pe „poetul răzesilor (criticul face aluzie la poezia „Eu sînt răzes”, publicată în 1854, n. m.) a celor nestiitori de frantuzie”.
În sfârsit, lui Dumitrache Dăscălescu îi face un sumar portret si Iacob Negruzzi în frumoasele sale „Amintiri din Junimea”. Vorbind despre obiceiul cozonacilor si ouălor rosii de Paste, Iacob Negruzzi îsi aminteste următoarele: „junele Dăscălescu îsi da aere de om sceptic si critica cu ironie acest obicei consacrat de secole”. Tot el este cel care, potrivit memorialistului junimist a mâncat în sâmbăta dinaintea Învierii Domnului cozonac, ceea ce a atras nemultumirea unchiului său, întrucât nu a respectat rânduiala postului.
Aminteam mai sus că Dimitrie Dăscălescu a fost colaborator al României literare, publicatie intitulată „foaie periodică”, apărută la Iasi (sub directia lui Vasile Alecsandri) în 1855. În paginile „României literare” (care apărea săptămânal la tipografia Franceso-Română si avea doisprezece pagini) semnau cei mai importanti scriitori ai vremii, fie ei poeti sau prozatori: de la Vasile Alecsandri, Al. Odobescu, Alecu Russo, Gr. Alecsandrescu sau D. Bolintineanu, până la scriitori care astăzi au intrat într-un con de umbră, precum Radu Ionescu, N. Istrati ori N. Beldiman. Am putut consulta colectia integrală a revistei pe anul 1855 (ianuarie-decembrie), Dimitrie Dăscălescu (re)publicând aici trei poezii: Ziorile (publicată chiar în primul număr al revistei, apărut la 1 ianuarie 1855, p. 11; această poezie este cea care a dat titlul volumului din 1854), Credinta (publicată în nr. 10, 6 martie 1855, p. 128; această poezie a apărut anterior în volumul din 1856, p. 77-79) si Mijloacele (publicată în nr. 43, 5 noiembrie 1855, p. 504; această poezie a fost publicată anterior în volumul de poezii din 1856, p. 80 si nu în volumul din 1854, asa cum arată Lucia Jucu-Atanasiu). Trebuie precizat că asa cum aprecia G. Călinescu, ultima poezie este o adevărată biografie a poetului. Născut pe când limba grecească era într-o vizibilă decădere, viitorul scriitor a fost dat de părinti să învete frantuzeste, iar mai apoi, în functie de politica Tărilor Române, aflate în apropierea „unui neam pe care soarta l-a făcut cu noi vecin/ mă pusei să-nvăt ruseste, necrezând c-a mea ursită/ s-ar cerca încă odată, să m-adape cu venin”. De altfel, majoritatea poeziilor lui Dăscălescu, fie ele epistole, satire, poeme, cuplete sau poezii de dragoste contin elemente autobiografice. Astfel, aflăm că poetul a călătorit la Paris si Berlin, iar muza sa este Liza (aceasta a fost identificată în persoana Elizei Robescu, sotia sa, cu care s-a căsătorit în 1855.
Dimitrie Dăscălescu a publicat două volume de poezii. Primul dintre ele, tipărit pe când autorul avea douăzeci si sapte de ani, deci în 1854, intitulat Ziorile, a apărut la Iasi la aceeasi tipografie la care apărea si România literară. Acest volum de poezii cuprinde douăzeci si sase de texte lirice. Cel de-al doilea volum semnat de poetul focsănean se intitulează Skrisori din Tara Tintăreaskă si Poezii noue, publicat după doi ani de la debutul editorial, adică în 1856, la Tipografia Buciumului Român din Iasi. Acest ultim volum al poetului este alcătuit din trei părti distincte: Skrisori din Tara Tintăreaskă, Poesii noue (partea cea mai consistentă a volumului) si Hasan. „Skrisorile din Tara Tintăreaskă”, în număr de sase, au fost caracterizate de I. M. Rascu în felul următor: „satire cam deslânate si obscure”. În fond, se vorbeste despre o tară de pitici (posibil o aluzie la statutul politic al Tărilor Române), despre care scrie Hafiz Tîntar, aflat în corespondentă cu alti Cinci Tântari. Aceste texte lirice trădează nostalgia poetului pentru trecut, dar si faptul că Dăscălescu era un militant al egalitătii si dreptătii sociale.
La cincizeci de ani după realizarea Marii Uniri, ca o comemorare a acestui însemnat eveniment s-a publicat la Vălenii de Munte, la tipografia Neamul Românesc, o antologie de texte lirice intitulată Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii. Reunind creatii poetice ale lui A. Depărtăteanu, N. T. Orăsanu, M. Zamfirescu, N. Nicoleanu, Gh. Melidon, Gh. Sion, N. Istrati, G. Tăutu, Ioan A. Lepădatu, această antologie nu putea să nu includă si poezii ale lui Dăscălescu. De altfel, dintre autorii antologati, poetul focsănean este prezent cu cele mai multe poezii (treizeci si sase). Cu această ocazie volumul Ziorile a fost aproape integral reeditat, de data aceasta cu caractere românesti. Doar trei poezii din volumul apărut în 1854 nu au fost incluse în această antologie (este vorba despre „Absurditatea”, „Rândunica” si „La doi ochi negri”). Din volumul din 1856 au fost preluate primele treisprezece texte lirice din partea a doua a cărtii intitulată Poesii noue.
Dăscălescu este un poet crestin („morala crestinească cercînd a propaga”), optimist („mai spuneti că speranta luceste ca un soare”) si satiric pe alocuri („si spuneti că, adesea, eu dac-am satirat/ a fost numai pe-aceia aprinsi de patimi rele, în vreme ce oriunde, pe buni i-am admirat”). Uneori, lirica poetului focsănean este străbătută de o tristete metafizică (precum în poezia dedicată mamei sale), care provoacă stări de meditatie ce proclamă efemeritatea si tragismul fiintei umane: „Asa, martiriu e viata, dar lumea, văd, te plânge,/ Copii tăi, o ! mamă, în lacrimi, văd se frâng/ Durerea mea e mare, si n-am lacrimi de sînge,/ Pe tine să te plîng// Dar spun că-n astă lume, cînd omul poate plînge,/ Durerea-i trecătoare, ca toate pe pământ;/ De este-asa, o Doamne, durerea mea nu stinge,/ S-o pot duce-n mormînt!”. În alt loc, în spiritul acelorasi sentimente, poetul întelege nimicnicia vietii umane, constant străbătută de neîmpliniri. „Fericirea nu-i pe pămînt” consideră poetul (în Cartea vietii), iar în altă parte, atunci când încearcă să definească această stare concluzionează „că fericirea se' ncheie' reverie,/ În dulcea armonie, poesie si-amor” (Fericirea). Asa cum recunoaste poetul, dintre oameni nimeni nu a cunoscut deplina fericire: „Din cîti oameni ai vechimii, învătati, oameni cu minte,/ Generali cu mare nume si poeti ce-au existat,/ Să-mi răspunzi cîti dintr' însii fericire au gustat./ Socrat moare de otravă, Miltiad în închisoare,/ Neputînd ca să plătească o osîndă de bani mare;/ Temistocle cu grea trudă, la dusmani refugiat;/ Caton moare la Utica, iară Cesar înjunghiat./ Căci pe-atunci ca si pe-acuma, fapta mare răsplătire/ Avea pizmă, răutate, desterare, clevetire”. Desi alături de dragoste poezia poate fi o cale de izbăvire, statutul poetului nu se bucură de prea multă pretuire: „stiu că' n veacul mieu/ chiar poetu-i derbedeu (Derbedeul). La aceasta se mai adaugă si faptul că poezia adevărată este amenintată, în viziunea poetului, de parodie, precum la integritatea credintei atentează bigoteria (Scrisoare la G. S.).
Dăscălescu scrie si poezii de dragoste (Ziorile, poezia care dă titlul volumului din 1854 poate fi încadrată în această categorie), în care face elogiul fidelitătii (precum în Undina), însă în altă parte ironizează pe amicul S. care hotărăste să se căsătorească (ironia sa provoacă zâmbete, întrucât sotia poate aduce ca zestre un „iad nesuferit”, iar după căsătorie există mari sanse să fii „nenorocit” (Căsătoria). În altă parte, poetul deplânge decăderea morală a societătii cu care este contemporan (poezia Apa trece, pietrele rămân). Astfel, „necinstea poartă astăzi frumos nume”, „minciuna falnic merge”, „femeia (este) de rele molipsită”, iar românul trăieste în lenevire, motiv pentru care „iubita Românie este (aplecată) spre pieire”. Pe scurt, „toate cîte văd în lume/ sînt pe dos, sînt măsluite” (Însiră-te mărgăritare), iar eul liric aspiră spre o societate în care indiferenta si inegalitatea să nu-si aibă locul, desi recunoaste că toate acestea nu pot fi decât „visuri goale”: „As dori, fără să piară, să văd lumea progresând,/ om pe om să se iubească, să-si aducă mângâiere,/ la necazuri, la durere, unul pe-altul ajutând” (Visuri goale). În acest spirit, poetul manifestă bucurie atunci când sclavii sunt eliberati, închinând chiar o poezie „emancipatiei” acestora. Însă societatea rămâne una decăzută, care inventează zvonuri, se hrăneste cu bârfe, suferind de această „boală” a „născocirii”, care, chiar si alături de stiintă, „într-o vreme de prostie,/ duc în foc născocitorul, cum ar fi farmasonie” (Epistolă lui Matei Millo). Oamenii sunt văzuti ca niste vânători care aleargă după glorie, pe care doresc să o obtină prin toate mijloacele, fie ele si „tâlhăresti”: „lumea-mi pare o vânătoare,/ Unde toti neîncetat,/ Ostenind si cu sudoare,/ Văd c'alerg după vânat:/ Unul iute urmăreste,/ Cellalt merge 'ncetisor,/ Apoi altul se tîrăste:/
Fiecare-i vînător”. Toate acestea întăresc ideea că „azi lumea e tulburată” iar „virtutea si dreptatea au rămas marfă de negustor”( Spune-mi, drăgută, de ce te plîngi?). Societatea cunoaste puternica discrepantă dintre esentă si aparentă: „eu zic că omenirea e chiar un măr frumos,/ ce-i rumen la privire/ si-n mijloc viermănos” (Eu zic. Ce zici?).
În aceste conditii izbăvirea vine din două directii: poezia si credinta: „a noastră mîngâiere, copile, stă-n credintă”. Cinstea este una dintre valorile recurente în lirica poetului, al cărei elogiu apare si în următoarele versurile: „apoi cinstea, soră dragă,/ nici nu-i marfă de vîndut:/cine-o are tine-ntreagă,/ cine-o vinde, – n' o-a avut! (Pretentiile Lisei). Alături de cinste, munca este privită în acelasi registru: „vezi că' n lume-s nevoi grele/ rău nu-i face de-i munci” (Derbedeul), desi cele trei mari „stele” sunt „amor, cinste si dreptate” (Stele trecătoare). Opusul acestora sunt cele sapte păcate capitale: Trufia, Pizma, Iubirea de metal (a se citi arginti), Mânia, Lăcomia, Lenea, Iubirea scandaloasă (Babele), care pervertesc sufletul omului, aducându-i căderea. În aceste conditii, poetului nu-i rămâne decât să înalte o rugă către Dumnezeu, pentru a cere îndurare si iertare (Rugăciune). Conditia adevăratului poet este a unui damnat, întrucât se învârte într-un „cerc de ghiată”, unde viata nu se deosebeste de moarte (Scrisoare la G. S.). Însă vremurile tulburi pe care le deplânge autorul fac, uneori, chiar si din adevăratii poeti simpli „lingusitori” (Sfatul unui bătrîn).
Toate acestea arată că Dimitrie Dăscălescu a fost un om de o moralitate si tinută exemplară. Pe nedrept uitat de generatiile care s-au perindat după 1860, poetul a descris în versurile sale o societate românească ce străbătea un accentuat proces de modernizare, atât la nivel valoric cât si institutional. Criticând în versurile sale viciile si răutătile omenesti, Dimitrie Dăscălescu este un poet care propagă libertatea si demnitatea omului, încrederea în valorile consacrate ale omenirii sau iubirea de patrie. Din acest ultim punct de vedere lirica lui Dăscălescu cunoaste o profunzime înăltătoare, specifică adevăratului patriot. Poezii precum Refrenul musei mele sau Muso! E vreme... reprezintă capodopere ale liricii românesti din secolul al XIX-lea care ar trebui studiate în scoli, nefiind cu nimic mai prejos decât poeziile de acest fel ale lui Andrei Muresanu sau Vasile Alecsandri. Asa cum aprecia N. Iorga acum mai bine de o sută de ani, prin astfel de poezii „se păstrează spiritul unei epoci către care privim cu admiratie si recunostiintă”.
Fig. 1. Pagina de gardă a volumului de poezii Ziorile, Iasi, 1854.
Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 550.
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Semne, 2003, ediţie facsimil, p. 247.
N. Iorga, Un cugetător politic moldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea: Ştefan Scarlat Dăscălescu, extras din Academia Română. Memoriile secţiunii istorice, seria III, Tom XIII, 1932, pp. 1-56. Însemnările lui Scarlat Dăscălescu, care l-a cunoscut personal pe Tudor Vladimirescu, pe generalul Kisselef sau Mihail Sturza oferă amănunte interesante cu privire la viaţa politică din Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Notiţele lui Scarlat Dăscălescu, publicate şi puse în valoare de Iorga nu au rămas fără utilizare în rândul istoricilor - Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Florin Rotaru, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2003, pp. 20, 24, 26-27, 29, 36, 48, 120; C. Gonciariu, Gh. Untaru, Situaţia ţărănimii putnene în perioada Regulamentului Organic, în Studii. Revistă de istorie , 5, Anul XI, 1956, pp. 118-119.
Şerban Cioculescu, Literatura Unirii, în Gazeta literară, Anul VI (254), joi 22 ianuarie 1959, p. 6.
George Călinescu, Material documentar: D. Dăscălescu, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul X, nr. 1, 1961, p. 117-119. Tot în acest articol se găsesc utile informaţii cu privire la strămoşii şi rudele poetului; Pentru o scurtă biografie a lui D. Dăscălescu şi câteva aprecieri critice asupra versurilor sale, v. Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pp. 262-263, precum şi ediţia a II-a a acestui dicţionar, apărută la Editura Academiei Române/ Editura Gunivas, 2002, pp. 268-269.
I. M. Raşcu, Un poet focşănean din epoca Unirei: D. Dăscălescu, în Anuarul Societăţii literare “Gr. Alexandrescu” , nr. 2, 1920-1921, Institutul de Arte Grafice, editură, legătorie şi cartonage “Tiparul Putnei” S. A., Focşani, 1921, p. 60.
Lucia Jucu-Atanasiu, Un poet de tranziţie: Dimitrie Dăscălescu, extras din Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe Filologice, vol. V, 1967, p. 251. Această afirmaţie este perfect justificată, mai ales dacă ne raportăm la poezia „Anul nou”, din care citez prima strofă:
„Vremea curge, vremea trece, alt an nou, uite, ni vine:
Ca ceilalţi, poate ni-aduce, într-un negru viitor,
Rele multe, patimi grele, presărate rar de-un bine,
Arşiţi, zile secetoase, pentru bietul muritor.
Dar speranţa nu se pierde, anul nou toţi îl aşteaptă,
Toţi durerile lor uită, cu speranţa se hrănesc;
Deci, cînd orişice ilusii s'ar părea că se deşteaptă,
Despre anul nou ce vine, iată ce vă prevestesc.”
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, ediţia a III-a, revăzută de autor, vol. XIV. Domnia lui Cuza-Vodă. 1859-1866, Partea a doua , Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1925], p. 115.
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Dacoromână TDC, 2009, p. 283.
G. Sion, Poetulu de la Milcovu, în Revista Carpaţiloru, anul I, 1860, Tom II, pp. 171-178.
Din acest punct de vedere, Al. Piru îl considera pe D. Dăscălescu un “şansonetist bérangerian” - Istoria literaturii române de la început pînă astăzi, Bucureşti, Editura Univers, 1981, p. 93.
G. Sion, Poetulu de la Milcovu, p.177.
Al. Russo, Poetul Dăscălescu, în Scrieri, comentate de Petre V. Haneş, ediţia a II-a definitivă, Craiova, Editura Scrisul Românesc S. A., [1946], pp. 330-332; Aşa cum consemnează Petre V. Haneş, la moartea lui Alecu Russo, autorităţile au identificat printre cărţile sale şi un volum de poezii scrise de Dimitrie Dăscălescu, v. Petre V. Haneş, Scriitori basarabeni. 1850-1940, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1942, p. 84;Articolul despre D. Dăscălescu este considerat unul dintre cele mai importante studii critice ale lui A. Russo – Gabriel Drăgan, Istoria literaturii române, ediţia a III-a revăzută şi mult adăugită, Bucureşti, Editura Vatra, 1943, p. 253.
Revelatoare pentru patriotismul poetului este şi următoare strofă din poezia Steaua Românei: “De mulţi secoli în urgie un biet popor azi sperează/ Să-l faci iarăşi să renască la o viaţă de amor, / Să-i astupi a' sale rane, care încă sîngerează,/ Să-l fereşti pe totdeauna de orice apăsător”.
Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1939, p. 341.
Poetul a mai colaborat şi la revistele „Zimbrul” şi „Steaua” - Ibidem, p. 330. În paginile acestor publicaţii D. Dăscălescu a purtat polemici cu C. Ganea sau A. Sihleanu – Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, vol. II, 1851-1858, Partea I, întocmită de Ioan Lupu, Dan Berindei, Nestor Camariano şi Ovidiu Papadima, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 255, 344.
Lucia Jucu-Atanasiu, op. cit., p. 245, nota 2; Tot Lucia Jucu-Atanasiu este cea care semnează cele două pagini dedicate lui Dimitrie Dăscălescu în lucrarea publicată sub auspiciile Academiei Române, Istoria literaturii române, vol. II. De la Şcoala Ardeleană la Junimea, comitetul de redacţie: Al. Dima, I. C. Chiţimia, Paul Cornea, Eugen Todoran, Stancu Ilin (secretar), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, pp. 744-745.
D. Dimitrie Dăscălescu, Ziorile. Poesii , Iassi, Tipografia Franceso-Româna, 1854, 96 pagini.
D. Dăskălescu, Skrisori din Ţara Ţinţăreaskă şi Poezii noue, Iaşi, Tipografia Buciumului Romanu, 1856, 126 pagini.
Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii , Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1909, 307 pagini. Atât unele din citările anterioare cât şi altele ulterioare fac trimitere la această ediţie a versurilor lui Dăscălescu.
Toate poeziile lui D. Dăscălescu publicate în timpul vieţii sale sunt scrise în „alfabet de tranziţie – Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. II, D-K, Prefaţă de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 35.
Vezi poezia Martiriul mamei mele.
Vezi poezia Epistolă lui Matei Millo.
Versurile poetului sunt foarte grăitoare din acest punct de vedere: “chiar aşa şi magnetismul, săptămâna ce-a trecut/ tulburând oraşul nostru, mari iznoave a făcut./ toată lumea tăbărâse pe această născocire,/ ce prin fapte minunează chiar a omului gândire” – Epistolă la ***.
Că versurile au efect purificator pentru eul liric o dovedeşte poezia Cîntând, cîntând: „Cîntând, cîntând/ eu uit durerea/ sau neplăcerea,/ şarlatanismul/ sau egoismul/ şi-orice simţire/ oarbă din fire,/ ce-i zic noroc,/o uit pe loc/ cîntând, cîntând”.
N. Iorga, Prefaţă la Poesii din epoca Unirii, p. vii. Deşi Prefaţa nu este semnată, ştim în mod cert că aceasta a fost scrisă de Iorga, care este şi îngrijitorul volumului din 1909 – Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga. 1871-1940, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică/ Editura Militară, 1976, p. 333.
