Cu ocazia Expozitiei de la Bruxelles din 1958, sub sigla “Omul în fata artei”, s-au tinut cîteva discursuri privind poezia, muzica, pictura si teatrul. Primul dintre acestea i-a apartinut lui Jean Cocteau si a apãrut în revista “Journal des poètes”, An. XXVIII, nr. 8, oct. 1958, p. 6-8.
Oferim cititorilor revistei “Poezia” cîteva fragmente din amplul expozeu
al poetului francez.
Liviu Papuc
 
 

Doamnelor, Domnilor,
În mijlocul acestui ceva fantomatic la care oamenii tin mai presus de orice, care-i încadreazã si pe care-l respectã, unii din credintã în el, altii pentru cã îsi impun, în mod lenes, sã creadã, în mijlocul acestui bric-à-brac de obiceiuri moarte ti al acestor legi vechi cãrora o Antigonã le opune tinerele legi instinctive care vin din inimã, mi-ar place sã vã vorbesc despre acest nimic considerabil, de acest cu totul imposibil de definit (dacã roialitatea ar semãna mai mult cu eleganta de pumnal al familiei Valois decît cu fotoliul acesta cu care se înrudeste luxul Bourbonilor), despre acest verb care devine carne si rãmîne totusi invizibil, de aceastã boalã secretã si aproape rusinoasã, pe scurt, despre poezie, pentru cã trebuie sã-i spunem pe nume.
Dacã sînt întrebat despre poezie, rãspund: ªtiu cã este indispensabilã, dar nu stiu de ce.
Dacã se insistã, as rãspunde ceea ce ar putea rãspunde o plantã vorbitoare: Nu mã ocup de horticulturã, iar într-un final: Nu gîndesc, deci exist. Pentru cã pe mãsurã ce gîndesti încetezi de a actiona si dacã te gîndesti prea mult la tine încetezi de a exista în favoarea unui gînd, fãrã scop în viata activã. (Probabil cã nu sînt departe de Zen). Atunci, mi se va rãspunde, dacã nu gîndesti, despre ce-mi vorbesti si de ce vrei ca eu sã gîndesc? Asta vine de la sine. Nu oblig pe nimeni. Îmi arunc semintele cu risipa oarbã a naturii. Nu stiu dacã picã pe un teren favorabil sau nu. Eu sînt sãmînta, voi sînteti pãmîntul. Ce pot mai mult? Natura este o risipitoare economã. Dintr-o multime de seminte care gresesc ruta, e suficient ca una singurã sã perpetueze specia. Celelalte se pot pierde. Putin îi pasã naturii de averea aceasta pe care o aruncã pe fereastrã, la întîmplare si din toate puterile. As mai adãuga, de altfel, si ca un preambul, cã, de la Rimbaud încoace, verbul a încetat de a mai fi la dispozitia gîndirii, cã aceasta s-a pus în mod misterios la dispozitia verbului. Vorbim aici de anti-gîndirea prin excelentã, iar aceia care-si imagineazã cã poezia constã în a spune pur si simplu unele lucru într-o anumitã manierã, cei care nu stiu cã este un organism si, într-un fel, o transpunere a cifrelor în numere, aceia nu trebuie sã conteze pe mine cã le voi oferi unul dintre acele divertismente în care arta afecteazã, din pãcate, deseori o alurã dezinvoltã.
[…]
Li s-a dat în mod periculos dreptate estetilor, care, nestiind cã poezia este o limbã aparte, limbã strãinã în sine, limbã moartã si vie, îsi imagineazã cã ea constã într-un anumit fel de folosire a propriei lor limbi.
Pe scurt, o generatie confuzã nu mai stie nici sã citeascã, nici sã scrie. Este amenintatã de un talaz scolar si incult. Nici un pericol. O libertate prea mare, un “fã ce vrei” comod, pune tineretul în imposibilitatea de a nu asculta, atunci cînd nu existã nimic îndrãznet fãrã nesupunerea la reguli.
Sã ne consolãm. Gratie acestei decadente, poezia îsi regãseste prerogativele sale profunde de aristocrat anarhist, de rarisim, de pretios, în sensul literal al termenului.
ªi în timp ce fotbalul va învinge corida spaniolã si opiumul chinezesc, în vreme ce universul se va dezindividualiza, în vreme ce poezia va deveni (la suprafatã si în mod aparent, se întelege) un fel de jurnalism liric sau de sansonetã, adevãratii poeti vor redeveni ceea ce n-ar fi trebuit sã înceteze niciodatã de a fi: mandarini aplecati unii cãtre ceilalti si împãrtãsindu-si la ureche secrete.
[…]
În trecere, sã-i dãm unui cuvînt semnificatia pe care decadenta limbajului l-a fãcut s-o piardã. E vorba de cuvîntul realism, care sare de pe-un picior pe altul în mijlocul unei teribile manii a etichetãrilor, cum ar fi: artã figurativã sau artã abstractã, pe cînd realismul constã în copierea cu exactitate a obiectelor unei lumi proprii artistului si fãrã nici un raport cu ceea ce obisnuim sã facem sã se confunde cu realitatea.
Acestea fiind spuse (si paranteza mi se pare utilã, pentru cã discursul nostru se învîrte în jurul prestigiului clarului si obscurului), ar fi normal ca poezia sã reprezinte un lux condamnabil, într-o epocã democraticã si proletarã. Or, este probabil cã ea ridicã enigme analoge celor ale insondabilelor mecanisme ale naturii, pentru cã eu constat cã ea bîntuie din ce în ce mai pronuntat sufletele tinere si cã si în situatia în care aceste suflete tinere  tind s-o confunde cu cîntecul, niciodatã n-am vãzut un numãr asa mare de poeti si niciodatã scriitura n-a avut mai mult ideea fixã de transcendere si de-a se îmbrãca dimineata în rochie de searã.
Desigur cã aceastã tinerime se însalã, ocoleste obstacolul si rãmîne în afara teribilului cerc al muzelor, dame putin comode si care, ca si manta religioasã, îsi devoreazã perechea. Bine-nteles cã acesti tineri, îndrãgostiti de reusitele imediate, confundã “stilul poetic” cu severa noastrã masinã de produs semnificatii. Desigur cã rigoarea algebrei noastre rãmîne pentru ei literã moartã, dar, o repet, în ansamblu, trebuie sã salutãm un fluviu de foc ce-si are izvorul în cafenele si mansarde, unde poezia, sub o formã confuzã, turmenteazã o tinerete devoratã de singurãtate, de febrilitate si sperantã.
[…]
Am declarat de prea multe ori cã poezia rezultã din însotirea constientului cu subconstientul. Dar poate cã studierea poetului ne va permite s-o cunoastem mai bine. Poetul? Acesta nu este altceva decît mîna de lucru a schizofrenului pe care fiecare dintre noi îl adãposteste în sine si de care este singurul cãruia sã nu-i fie rusine.
Ca si copilul, el n-are dreptul decît la geniu. Talentul nu-i aduce decît o bazã artizanalã, nu-i ajutã decît sã sculpteze ectoplasma ce-i curge din mînã, sã facã noapte în plinã zi, sã taie cordonul ombilical al monstrilor deliciosi pe care-i ajutã sã vinã pe lume.
Nu vã legãnati în iluzii: schizofrenul acesta îsi are sãlasul si-i bîntuie chiar si pe artistii renumiti pentru echilibrul si robusta lor sãnãtate moralã.
La un Van Gogh, un Gréco, un Lautréamont, el sare în ochi. Dar si un Vermeer, un Rembrandt, un Goethe îl adãpostesc, chiar în pofida lor, pentru cã el hãlãduieste în toate sufletele profunde. Fãrã el nu s-ar produce nimic nou sau puternic. Pãcat de artistii care, ca Nietzsche, refuzã sã accepte în ei o parte de umbrã. Schizofrenul se rãzbunã si-i invadeazã.
[…]
Nasterea mea, mediul, întîlnirile împinseserã pe o linie moartã datele periculoase pe care le am de la diletantismul artistic al tatãlui meu, pictor amator, de la bunicul si unchii mei, înainte ca schizofrenul sã se manifeste.
Nebunul dormea, într-un fel, atunci cînd, în 1913, la întîlnirea cu un om în care nebunia slavã si întelepciunea latinã formeazã un cuplu incomparabil (l-am numit pe Igor Stravinski), desteptarea sa a avut violenta uneia din bolile acelea, de o dezechilibrare a glandelor, pe care nici organismul, nici remediile nu le pot combate.
Martorã este cartea mea Le Potomak.
Din clipa aceea am stiut cã poezia, departe de a fi un joc, era un fatum, o catastrofã au ralenti, iar cele nouã muze paznici de galerã.
Ele m-au învãtat, muzele acestea, cã poetul fiind tipul opozitionistului, personalitatea sa reprezintã un fel de închisoare, de ocnã, din care operele evadeazã, si cã doar dacã alura lor neasteptatã le face sã fie considerate de cãtre naivi drept niste clovni sau betivi, societatea îsi lanseazã împotriva lor politia si dulãii.
Astãzi încã îmi mai plãtesc greselile tineretii. Societãtii fiindu-i greu sã înteleagã dezordinea pe care un artist si-o introduce în obiceiuri, îi este imposibil sã admitã cã o astfel de dezordine poate proveni dintr-o revelatie.
Iatã ce-ar fi poezia fãrã acest botez al trãsnetului, pe care unii îl primesc la nastere, iar altii, mai tîrziu, printr-un soc revelator.
[…]
Sã mori pentru a trãi. Cãci poetul care nu acceptã sã moarã continuu nu meritã sã trãiascã. Ce spun eu, sã trãiascã? Sã existe, pur si simplu.
[…]
Cred cã prestigiul poeziei rezidã exact în ceea ce oferã ea din inexplicabil. Steaua sa e obscurã si, fãrã îndoialã, secretul influentei sale comparabil cu cel care determinã trãsnetul sau dragostea.
Sã rezumãm. Epoca noastrã pluteste între o bravã civilizatie terestrã care a fost a noastrã si civilizatia viitoare, a cãrei misticã va fi cea a cosmosului. Ea va semãna cu imaginile din brosuri în care pustii gãsesc mijlocul de a-si satisface în mod ieftin acea nevoie de poezie (poezie poeticã, se întelege) prin care secolul XX încearcã, împreunã cu science-fiction-ul, sã evadeze din stiinta realistã a secolului XIX.

Home