Sacrul în poezia basarabeanã postbelicã

Un istoric si critic literar în plinã ascensiune în literatura românã din Basarabia este Ana Bantos, cercetãtor stiintific principal la Institutul de Literaturã si Folclor al Academiei de ªtiinte din Republica Moldova, redactor-sef al revistei “Limba românã” din Chisinãu. Editorial vorbind, Ana Bantos se aflã la a doua carte, debutul fiind Creatie si atitudine (1985). Cu mult mai incitant si mai temeinic este amplul studiu Dinamica sacrului în poezia basarabeanã contemporanã (Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2000), o carte care va intra, neîndoielnic, în bibliografia temei, volumul fiind rodul doctoratului sustinut la Universitatea “Al.I. Cuza” din Iasi. Dinamica sacrului... beneficiazã si de o prefatã a lui Constantin Ciopraga.
Autoarea dovedeste o amplã cunoastere a literaturii române de ansamblu si o pregãtire teoreticã de profunzime, premise care-i permit, cu vãditã rigoare stiintificã si într-o limbã românã sobrã, nuantatã în acelasi timp, sã realizeze o cercetare tematistã coroboratã cu valorificarea esteticã, arhetipalã, psihocreticã si ontologicã.
Dupã un prim capitol teoretic încheiat cu un studiu asupra sacrului si profanului în poezia lui Lucian Blaga, un al doilea se ocupã de “dinamica sacrului” în lirica anilor ‘60-’70, cu subcapitole substantiale dedicate lui Grigore Vieru, Liviu Damian si Nicolae Dabija, pentru ca al treilea capitol sã se ocupe de prezenta sacrului la postmodernisti, de o atentie specialã bucurîndu-se Eugen Cioclea si Emilian Galaicu-Pãun.
Prezenta sacrului în literatura modernã si în cea postmodernã este de primã instantã si importanta fenomenului e cu atît mai relevantã pentru Basarabia, unde lupta ideologicã împotriva religiei si a credintei a fost cu mult mai înversunatã decît în Tarã. Evident, o poezie religioasã propriu-zisã n-a avut nici o sansã de manifestare. Pe de altã parte, a existat o crizã generalã a religiozitãtii nu numai în spatiul comunist. Cauzele sînt profunde, venind din structura psiho-culturalã a omului european faustic, ajuns la supremã tensiune cu filosofia rãzvrãtitã a lui Nietzsche, cel care la finele secolului al XIX-lea decreta moartea lui Dumnezeu. Nihilismul teologiei negative occidentale coroborat cu cel rusesc si cu pozitivismul a dus la adîncirea spiritului schizoid european pînã la a primejdui temeliile crestine ale civilizatiei si culturii europene. În fata suvoiului distructiv, accentuat si de aparitia comunismului în Rusia, sansa rezistentei a fost împãcarea antitezelor, în sens eminescian, dintre sacru si profan, un merit capital revenind si culturii românesti, îndeobste prin modelul Blaga, apoi  prin hermeneutica mitologicã a sacrului si profanului din gîndirea lui Mircea Eliade, cel de al treilea stadiu fiind logica dinamicã a contrariului a basarabeanului occidentalizat ªtefan Lupascu, sub a cãrui viziune va sta secolul al XXI-lea. Într-un asemenea context, pilonii teoretici de sprijin ai Anei Bantos nici nu puteau fi altii. Iatã de ce a simtit nevoia  unei prealabile investigatii a dialecticii sacru/ profan în gîndirea si în poezia lui Blaga, sub al cãrei model stã cercetarea prezentei sacrului îndeobste la generatiile lui Grigore Vieru si Nicolae Dabija. Într-adevãr, dacã bacovianismul marcheazã criza spiritului apusean, la 1900-1916, pînã la ceea ce am numit pragul zero al acesteia, vidul existential (“golul istoric”) fiind semnul ei ontologic de distinctie, blagianismul este cea mai complexã tentativã de depãsire a impasului în cultura româneascã, prin recuperarea sacrului. Era normal ca al doilea modernism românesc, începînd cu generatia lui Nichita Stãnescu si cu cea urmãtoare, sã redescopere modelul Blaga si viziunile învecinate: Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, V. Voiculescu s.a. A fost conditia unei renasteri de care basarabenii au avut o nevoie vitalã de la Ion Drutã si Grigore Vieru pînã la Nicolae Dabija sau Arcadie Suceveanu. Blaga, argumenteazã Ana Bantos, a avut o menire catalizatoare, mai ales prin geniul sãu de reintegrare goetheanã a demonicului (profanului) în divinitate (p. 27). Recuperarea miticului (traditiei) în modernitate a cunoscut un particularism pronuntat în Basarabia, semnalat, între altii, si de Mihai Cimpoi în Istoria deschisã a literaturii române din Basarabia. Sub tãvãlugul concentrationar sovietic, întoarcerea la izvoarele fiintei românesti a însemnat salvarea, camuflarea sacrului în profan: personajul din romanul Zbor frînt (1966) de Vladimir Besleagã are obsesia trecutului, memoria fiind centrul gravitational, graiul, mama, lacrima, izvorul, casa natalã, piatra, teiul, pãmîntul, Golgota, Miorita, Eminescu devin metaforele obsedante, incifratoare de sacru, în operele lui Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Nicolae Esinencu, Liviu Damian, Arcadie Suceveanu, Leonida Lari s.a. Existã, sub aparente “profane”, un profund ton liturgic în lirica lui Grigore Vieru, în care pîinea, de exemplu, are valoarea simbolicã a jertfei (p. 100). Liviu Damian descoperã cuvîntul poetic ca Logos (p. 115) etc. “În aceste conditii – spune Ana Bantos – cred cã putem vorbi despre un sacru care diferentiazã poezia basarabeanã în cadrul general al poeziei românesti” (p. 120). Nicolae Dabija este vãzut ca oscilînd între mitic si real, “ochiul al treilea”, ochiul pur al adolescentei, fiind fereastra de acces la sacru (p. 148).
Dar, probabil, partea cea mai “spectaculoasã” si mai incitantã a cãrtii Anei Bantos este capitolul despre prezenta sacrului în postmodernismul basarabean. Asta în cazul cînd acceptãm existenta unui postmodernism basarabean. La toatã urma, conceptul de postmodernism este atît de ambiguu (ceea ce la nivelul “complexelor de culturã” este un handicap aproape insurmontabil), încît el adunã, ca într-un ghiveci oriental, diverse teme din modernism, moda textualistã, pornografia neozolistã a nouãzecistilor, apocalipse obscure fals bacoviene, ludicul si teoria jocurilor si multe altele. Recent, filosoful american Richard Rorty, cu ocazia acordãrii titlului de doctor honoris causa al Universitãtii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, spunea, pur si simplu: “A folosi termenul de postmodenrism este o modalitate extrem de artificialã de a pune la un loc o multime de lucruri. Din cîte am citit, la ora actualã, în Statele Unite si în lumea occidentalã, termenul de postmodernism a îmbãtrînit, nemaifiind un concept viu si productiv”. (dialog realizat de Corin Braga, în “Steaua”, nr. 5-6/2001, p. 31).
În spatiul românesc si basarabean, însã, postmodernismul e conceptul aflat în mare vogã, iar dacã-l refuzi risti sã te supui oprobiului public si sã fii decretat “anacronic”, “pasoptist”. Adepti ai sincronismului lovinescian, e de mirare cã postmodernistii preferã sã rãmînã niste “întîrziati” si sã nu se racordeze la abandonul conceptului atît de îndrãgit. Unii dintre cei din Tarã, deja lecuiti, preferã termenul mai vechi de modernism (Alexandru Musina), altii vorbesc de “modernism tîrziu”, pe care ar înclina sã-l adopte si Ana Bantos, dar, precizeazã ea, se vede nevoitã a-l utiliza pe cel cu mai multã prizã în România si în Republica Moldova – postmodernism. Dar nu aceasta este problema, ci prezenta sacrului în filosofia si în estetica postmodernistã. De fapt, existã o radicalã incompatibilitate între postmodernism si categoria sacrului, centrul de greutate al imaginarului devenind profanul. În secolul al XIX-lea, excesul de pozitivism filosofic a dus la naturalism, în spatiul imaginarului. Pozitivismul, la rîndul sãu, iesea dintr-o exacerbare a agnosticismului kantian, urmarea fiind abandonul metafizicii, pe care, însã, o vor reabilita, printr-o profundã deconstructie si reconstructie, ontologiile fundamentale ale lui Heidegger si Noica. Tendinta postmodernistilor, însã, a fost spre pãrãsirea acestor ontologii, iar la noi inclusiv a modelelor Eminescu si Blaga, tocmai fiindcã atinseserã cota de sus a modernitãtii prin recuperarea sacrului ocultat de pozitivism si de ateism. Un filosof al generatiei, H.-R. Patapievici, argumenta necesitatea pãrãsirii lui Eminescu si a gîndirii germane tocmai fiindcã, prin dimensiunea profunzimii (citeste a sacrului), nu intrã în canonul postmodernitãtii. La rîndu-i, liderul postmodernismului românesc, Mircea Cãrtãrescu, gîndeste cã, dacã mai e ceva de recuperat din Eminescu, aceasta e figura lui “concretã”, abundenta pãrului de pe picioare, platfusul si toate celelalte legate cum ar fi spus poetul, “de o mînã de pãmînt”, iar nu lumina ce pe lume ai revãrsat-o. Evident, dîra de luminã revãrsatã de poet este sacrul, dar în articolul din “Dilema” Cãrtãrescu e fascinat doar de “omul profan” Eminescu. Cine n-a înteles mecanismul postmodern al gîndirii lui Mircea Cãrtãrescu s-a indignat foarte, clasîndu-l printre denigratorii poetului, cînd, de fapt, el nu era decît partizanul unui canon de gîndire.
Asa stînd lucrurile, tentativa Anei Bantos de a-i valorifica pe postmodernistii basarabeni sub semnul sacrului ar contraveni flagrant atît filosofiei, cît si esteticii postmoderniste. Cu alte cuvinte, Ana Bantos s-a hotãrît sã batã la usi ferecate cu sapte peceti, sã caute în postmodernism ceea ce acesta refuzã la nivel doctrinar, cel putin. Este adevãrat cã unii teoreticieni ai postmodernitãtii nu exclud dimensiunea sacrului, dar acestia sînt, de fapt, contaminati de modernism si de traditie. De exemplu, Jacques Derrida e un mare gînditor modern înainte de a fi fost considerat postmodern, cãci modelul sãu bazat pe deconstructie si reconstructie este, de fapt, “eminescian” si “heideggerian”. În cartea mea Eminescu – Dialectica stilului (1984) am subliniat surprinzãtoare similitudini între arheul eminescian si conceptul de arhi-urmã. Sedusi, însã, de profanul neozolist, postmodernistilor dîmboviteni nu le-a dat prin minte cã Eminescu poate fi “recuperat” chiar în perspectiva deconstructivismului derridian. Iatã, însã, cã Ana Bantos are inspiratia criticã sã-i recupereze pe postmodernisti sub oblãduirea sacrului. Altfel spus, autoarea dovedeste un fapt uluitor: anume cã valoare postmodernistilor vine din ceea ce ei resping la nivel doctrinar – sacrul, reconfirmînd gîndul lui Nichifor Crainic cã orice act creator major este o nostalgie a Paradisului. În acest mod, celebra tezã a lui Mircea Eliade cã oricît s-ar depãrta omul modern, decrestinat, de sacru, sacralitatea – tinînd de ontologic – invadeazã, camuflat, profanul. Astfel, mitul, izgonit pe usã, reintrã pe fereastrã, simbolismul mitic al acesteia fiind surprins magistral de o cunoscutã poemã hiperconcentratã a lui Nicolae Dabija: “Dragu-mi-i de Dumneavoastrã/ ca unui zid de o fereastrã”. Cu alte cuvinte, chiar zidul (profanul) are nevoie de fereastrã, de accesul spre luminã.
Ana Bantos procedeazã în cãutarea sacrului la postmodernistii basarabeni prin metodologia deconstructivismului. Deconstructia s-ar opune, dupã Lyotard, omogenizãrii care a sfîrsit prin a “devaloriza eterogenitatea”. Asadar, eterogenitatea devine valoarea primordialã a postmodernismului si ea începe cu spargerea ordinii existente confundatã cu sacrul. Eugen Cioclea, bunãoarã, se opreste la acest moment al “deconstructiei” si, din pãcate, nici nu sînt semne cã a iesit din ea. Georges Gusdorf, pe care Ana Bantos îl considerã gînditor postmodernist, vorbea de o “rechemare la ordine” dupã spargerea oglinzii, cãci “sacrul rãmîne structura fundamentalã a constiintei, într-un fel matrice primã si nedeterminatã” (Apud, p. 172). Fie vorba între noi, deconstructia si reconstructia sînt conditiile sine qua non ale oricãrui act de cunoastere si de creatie si ele sînt vechi de cînd lumea. Eugen Cioclea e un rebel talentat, un iconoclast. Ana Bantos ne asigurã cã poetul deconstruieste si reconstruieste, chiar din titlul pe care i-l dedicã: Eugen Cioclea: deconstruire si reconstruire. Autoarea, însã, nu m-a convins cã poetul a ajuns la maturitate reconstruind. De pildã, el pulverizeazã în neant Miorita dar nu o mai reconstruieste, fiindcã “mioritismul” e o piatrã de încercare foarte grea, pura insurgentã (“demitizare”) nefiind suficientã spre a accede la sîmburele sacru. Ana Bantos ne asigurã cã “la Eugen Cioclea sacralitatea se ascunde la intersectia dintre actul construirii si cel al deconstruirii, sau, cu alte cuvinte, în spatele jocului ce rezultã din trecerea de la un proces la celãlalt” (p. 188). Exemplul aproape valid e simbolismul casei pãrintesti, pe care poetul o gãseste “deconstruitã”, “Cu toate visele zdruncinate,/ ca niste mere într-un sac,/ purtat mereu de ici-colo” (Autobuzul spre provincie).
Cu mult mai convingãtor si mai substantial e capitolul despre Emilian Galaicu-Pãun, probabil cel mai talentat dintre “postmodernistii” basarabeni. Levitatii deasupra hãului este opera lui definitorie. Punctul forte al liricii lui Emilian Galaicu-Pãun este utilizarea originalã a ludicului. Ana Bantos îl asociazã inspirat cu distinctia lui Samuel Beckett între acrobat si clovn: în vreme ce primul e un profesionist, clovnul e “omul complet care contraface acrobatul într-o savantã pantomimã a incompetentei”. “Levitatiile” lui Emilian Galaicu-Pãun sînt ale clovnului, unul “bacovian” trecut prin Caragiale. Teza lui René Girard asupra imposibilitãtii mortii sacrului este abil exploatatã de Ana Bantos, care subliniazã cã originalitatea poetului basarabean vine din identificarea finalã a ludicului cu jocul divin al creatiei, “ludicul constituind, din perspectivã postmodernã, singura «sansã» de omologare a Creatorului cu Poetul” (p. 208). Singura, dar si ea semn al trufiei alchimice faustice, riscînd fortarea unor usi deschise. Emilian Galaicu-Pãun crede cã marea noutate pe care o aduce el în poezia basarabeanã comparativ cu generatiile Vieru-Dabija e abandonul lui ce si focalizarea energiilor creatoare asupra lui cum. Cu oarecare efort, poetul ar fi putut afla cã si dilema între ce si cum e de multã vreme transatã chiar în termenii crezului postmodernist. O face în mod exceptional Caragiale în cunoscutul eseu Cîteva pãreri. El observã cã Victor Hugo a esuat în Hernani, ca dramaturg, deoarece personajele, în discursurile lor, se concentreazã asupra lui ce, în vreme ce eroii lui Shakespeare stau sub semnul lui cum. Dar Caragiale, ca si Eminescu, stie cã acel cum al artei ascunde un ce, iar ocultarea unuia dintre termeni duce inevitabil la manierã, iar aceasta duce la antipodul stilului, cãci e cãderea în mult: iar “noi nu întelegem o operã de artã din mult, ci din ceva, întelegem un ce dintr-un cum”) (I.L. Caragiale, Opere, IV, E.P.L., Bucuresti, 1965, p. 40). Or, ca în orice situatie a lipsei de talent, cei mai multi dintre postmodernisti sînt excesivi în cum asa cum altii sînt excesivi în ce, rezultatul fiind acelasi: maniera, care e moartea stilului. Din fericire, Emilian Galaicu-Pãun nu cade în manierã, în cele mai bune texte ale sale, dovadã fiind prezenta camuflatã a sacrului în lirica sa.
Pe de altã parte, exemplul postmodernistilor basarabeni mai necesitã o disociere, pe care am fãcut-o scriind despre postmodernistii moldoveni din stînga Prutului. Cercetarea Anei Bantos o confirmã tocmai prin decriptarea dimensiunii sacrului la postmodernistii din dreapta Prutului. Aglomerarea profanului, pînã la anihilarea cvasitotalã a sacrului e mai degrabã caracteristica postmodernistilor sudici, a poeziei de cartier, mergîndu-se pînã la un neozolism pornografic. Trecuti prin bacovianism, îndeosebi, înainte de a prinde gustul aplatizãrii urbanului propulsat în cultura de tip coca-cola, postmodernistii moldoveni au o mai acutã nostalgie a paradisului, care le permite a nu abandona profunzimile fiintei.

Home