A consemnat Constantin Carbarãu,
Constantin Carbarãu: Trebuie
sã recunosc faptul cã mã aflu de partea cealaltã
a drumului. Îmi vine greu sã înteleg preocupãrile
unor poeti de a pãrãsi artele poetice binestiute, de la Aristotel
încoace, si de a se decide în favoarea unor arte orientale,
exotice, de neînteles pentru cei mai multi dintre noi.
Serban Codrin: Trãim într-o lume în dramaticã
schimbare, într-o lume a interdependentelor. Europocentrismul nostru
este naiv si restrictiv. Izvoarele grecesti si crestine ale culturii occidentale
ne adapã încã din antichitate si îsi dovedesc
pînã astãzi formidabila vitalitate. Dar în secolul
XX au apãrut orizonturi religioase, estetice, poetice nicidecum
concurente, ci complementare, care propun reevaluãri ale realului,
ale raportului om/univers, sursã idealã pentru artisti de
a-si îmbogãti nu atît temele, întotdeauna aceleasi,
cît mijloacele expresive. De ce nu vã mirati de situatia din
domeniul sportiv, unde artele martiale orientale au cucerit vechiul si
noul continent. Ceremonia ceaiului, arta aranjãrii florilor, artele
grafice chineze/japoneze au încetat sã parã omului
occidental modern niste ciudãtenii. A venit rîndul aceluiasi
om occidental modern sã ia cunostintã cu artele literare
ale Orientului, mai cu seamã în arealul atît de sensibil
si receptiv al poeziei. Alta este problema: cum deosebim adevãrata
poezie de încercãrile false, de surogate, de imposturã.
Pentru a scie “altfel” este nevoie de culturã literarã si
sentimentalã, de cunoasterea acestor arte în mediul lor natural
si subtilele cãi de “rãsãdire” în alt mediu.
Trebuie sã mãrturisesc, labirintul este fãrã
iesire.
- Pretutindeni se publicã poezie haiku, în reviste, în
brosuri, în antologii de cenaclu.
- Artele poetice nipone nu sînt la îndemîna grafomanilor.
Cine nu a dovedit cã este poet de rang superior, un bun cunoscãtor,
asadar, al artelor poetice aristotelice, occidentale, de acasã,
sã spunem, fiti sigur, este un farsor, un mincinos, un profitor,
contribuie la poluarea, la mutilarea, la caricaturizarea artelor poetice
orientale.
- Cunosc numele cîtorva autori, Bogdan I. Pascu îmi vine
acum în gînd. Mai stiu cã practicantii acestor arte
sînt organizati în societãti, au cenacluri, întîlniri,
reviste, “maestri” proprii, un fel de miscare paralelã, fãrã
interferente cu preocupãrile literare ale celorlalti creatori.
- Aici este marea eroare. Încã de la început, miscarea
poeziei haiku (cum o numeste Florin Vasiliu), s-a automarginalizat (s-a
delimitat, au spus altii), si-a marcat propria identitate. Dar cauzele
sînt numai de naturã birocraticã si dintr-o fricã
a liderilor de societãti de a se confrunta cu poezia. În anul
1991, Florin Vasiliu a început sã publice mica revistã
“Haiku” si a înfiintat e editurã, apoi, în 1992, a fondat
pompos numita Societate românã de haiku, la început
fãrã membri. Pe parcurs, Societatea s-a dovedit fantomaticã,
o formã fãrã fond. Nu a vãzut nimeni statutul,
documentele de oficializare la tribunal, în schimb obligatiile erau
umilitoare: seful de clan/maestrul trebuia respectat cu idolatrie de evul
mediu, în caz contrar se luau mãsuri aspre punitive. Florin
Vasiliu, devenit stãpîn prin autodelegare, a aatras cîtiva
autori, a lingusit în stînga si în dreapta, dar a trecut
imediat la represalii, dovedindu-se fãrã nici un scrupul:
la rînd, poetii au fost alungati din societate pînã
au rãmas numai “ceilalti”, oameni de casã, slugile, adulatorii
personali. Un gol rece s-a cãscat în jurul presedintelui Societãtii
române de haiku, autor al cîtorva parodii fãrã
haz, al unei plachete, Tolba cu licurici, al altora cu asa-zise poeme-într-un-vers.
Avea o singurã preocupare: sã îsi manufacturizeze o
staturã de, nici nu se putea altfel, scriitor important, sef de
scoalã, maestru al unui curent literar. Grijuliu pînã
la manie de imaginea sa de poet, Florin Vasiliu a închis ochii la
23 septembrie 2001, foarte grav bolnav si certat cu toatã lumea,
nu înainte de a-si publica testamentul, volumul Poemul haiku în
România (Editura “Curtea Veche”, Bucuresti, 2001), unde stropeste
cu noroi, jigneste, muscã veninos si, dacã tot a jucat rolul
conducãtorului, rãscoleste în cãutarea argumentelor
cã este cel mai mare poet român de haiku. În orice caz,
cine citeste aceastã carte rãmîne în suflet cu
dezgustul pentru cîte mizerii lepãdã unii, confundînd
lumea poeziei cu dependintele murdare.
- Este ciudat cîte rãutãti, intrigi, lupte între
liderii de societãti s-au consumat în ultimii 10 ani. Cum
de a fost posibil ca acest fragil poem oriental sã declanseze atîtea
pasiuni, otravã, pamflete.
- Revin la ideea marii erori enuntatã mai sus. Poezia haiku
nu a interesat atît pe poeti, cît pe un inginer chimist si
ofiter de informatii în orient (fãrã biografie înainte
de 1989) si pe un profesor din Constanta, absolvent al unui institut pedagogic
de desen, grafician de carte (fãrã biografie literarã
înainte de 1989). S-au cunoscut înainte de revolutia din decembrie,
desenatorul devenind colaborator la volumul Interfete lirice. Constelatia
haiku de Florin Vasiliu si Brîndusa Steiciuc, editura “Dacia”, 1989.
De la prietenie s-a ajuns la dusmãnie si conflicte atroce. Florin
Vasiliu mi s-a plîns în permanentã de domnul de la Constanta,
zugrãvindu-l în contextele cele mai aspre, acuzîndu-l
cã i-a furat societatea, membrii, documentele, infiltrîndu-se
pe cãile cele mai putin onorabile în lumea poeziei haiku,
prin raptul unor functii, prin minciunã si înscenãri.
În 1992, un mai vechi aspirant fãrã sanse la poezie,
dar privit cu suspiciune la Constanta, ba chiar cu umor, datoritã
orgoliului de mare artist neînteles, ajuns prin gratie vicepresedinte
al Societãtii române de haiku si mîna dreaptã
a lui Florin Vasiliu, îi aplicã acestuia din urmã lovitura
fatalã: sustrãgînd actele, anuntã Societatea
Internationalã de Haiku, cu sediul la Tokyo, cã a înfiintat
SRH si cã a fost ales presedinte. Pe de altã parte, SIH,
al cãrei presedinte era pe atunci poetul japonez Sono Uchida, prieten
cu Florin Vasiliu, îl pune pe acesta în gardã. Furios,
bucuresteanul face o frumoasã crizã de autoritate, besteleste
în limbaj balcanic pe provincial, îl mazileste si îl
dã pe usã afarã. Rãmas fãrã societate,
profesorul cunoaste intuitiv lectia lui Agamitã Dandanache. Are
în buzunar lista furatã cu adresele membrilor SRH din Constanta
si din tarã, printre care Radu Patrichi, poet foarte apreciat de
Florin Vasiliu. În ianuarie 1992, un public numeros si curios asistã
la fondarea Societãtii de haiku din Constanta, înfrãtitã
cu toate societãtile din lume, dar ignorînd-o pe cea cu sediul
în Bucuresti, dupã principiul “ceea ce nu recunosc nu existã”,
alt afront pentru obrazul maestrului, care nu si-a mai revenit din lovituri
pînã la sfîrsitul zilelor. În Poemul haiku în
România, multe din culisele urîte ale afacerii sînt scoase
la ivealã. În colaborare cu poetii constãnteni, profesorul
a organizat cu abilitate societatea de haiku si douã întîlniri
internationale, în 1992 si 1994, sub patronajul institutiilor judetene
de culturã. O revistã de literaturã, “Albatros”, îi
aduce nãstrusnica idee sã se urce pe “tronul” lui Florin
Vasiliu, asumîndu-si, mai mult, rangul de “mare poet international”,
pentru cã rubrica de “cel mai mare poet român de haiku” era
ocupatã.
- Ce înseamnã toate astea?
- Asa a început farsa si sminteala. Pe de o parte, un bucurestean
umilit, cu veleitãti nationale, pe de altã parte, un constãntean
colectionar de diplome “academice” internationale de litere, arte si stiinte,
de titluri de conferentiar într-o pletorã de universitãti
(numai în strãinãtate, nicãieri în altã
parte, cel putin la Constanta), de membru în societãti, asociatii
si cluburi (numai) internationale, de zeci de premii (simple si de excelentã),
mentiuni (simple si de onoare) la toate concursurile, multe si obscure,
sponsorizate de primãrii municipale, companii de ceai ori de pompe
funebre. Lipsit de simtul ridicolului, cu argumentele statisticii, domnul
nostru a colectionat “glorie” si “recunoastere” cît o herghelie de
cai de curse. Acum e acum, ce ne facem cu poezia?
- Despre poezie este vorba. despre gloria cailor de curse a scris Gheorghe
Ciprian.
- În volumul Poezia haiku în România, verdictul lui
Florin Vasiliu este, în ceea ce îi priveste pe toti ceilalti
poeti, negativ si comic. Dupã ce a încercat sã construiascã
edificiul (o societate, un cenaclu, cîteva cãrti de teorie
literarã, cîteva brosuri cu versuri proprii, antologii, cursuri,
traduceri, polemici, pamflete, prefete si drepturi la replicã),
cu propria sa persoanã în centru, dacã nu în
pisc, Florin Vasiliu, cu o constiintã amarã a ratãrii
si a ingratitudinii tuturor celorlalti, demoleazã sandramaua si
se înaltã pe sine, unic si singur, deasupra molozului. Despre
rest, întrebati-i pe poeti, foarte putini la numãr. Dupã
ce ne-am folosit de numele lui Bogdan I. Pascu si Radu Patrichi, mai adãugati
pe Manuela Miga, Clelia si Dumitru D. Ifrim, Iulian Dãmãcus,
Mioara Gheorghe, Laura Vãceanu, Elena Manta-Ciubotariu si veti afla
cã o miscare aproape subteranã încercaã sã
supravietuiascã îngropatã sub veleitãtile mutilante
ale unor rãtãciti ori sub dispretul criticii literare. Cred
cã acesti 10 ani de poezie haiku în România nu reprezintã
chiar nimic: adevãratii poeti, cei care s-au aplecat cu umilintã,
respect si candoare asupra micului poem exotic, au învãtat
lectia asprã de a nu confunda arta prestigitatiei/circului cu arta
poeziei.
Alexandria, 3 octombrie 2001