Constantin Carbarãu: Trebuie sã recunosc faptul cã mã aflu de partea cealaltã a drumului. Îmi vine greu sã înteleg preocupãrile unor poeti de a pãrãsi artele poetice binestiute, de la Aristotel încoace, si de a se decide în favoarea unor arte orientale, exotice, de neînteles pentru cei mai multi dintre noi.
Serban Codrin: Trãim într-o lume în dramaticã schimbare, într-o lume a interdependentelor. Europocentrismul nostru este naiv si restrictiv. Izvoarele grecesti si crestine ale culturii occidentale ne adapã încã din antichitate si îsi dovedesc pînã astãzi formidabila vitalitate. Dar în secolul XX au apãrut orizonturi religioase, estetice, poetice nicidecum concurente, ci complementare, care propun reevaluãri ale realului, ale raportului om/univers, sursã idealã pentru artisti de a-si îmbogãti nu atît temele, întotdeauna aceleasi, cît mijloacele expresive. De ce nu vã mirati de situatia din domeniul sportiv, unde artele martiale orientale au cucerit vechiul si noul continent. Ceremonia ceaiului, arta aranjãrii florilor, artele grafice chineze/japoneze au încetat sã parã omului occidental modern niste ciudãtenii. A venit rîndul aceluiasi om occidental modern sã ia cunostintã cu artele literare ale Orientului, mai cu seamã în arealul atît de sensibil si receptiv al poeziei. Alta este problema: cum deosebim adevãrata poezie de încercãrile false, de surogate, de imposturã. Pentru a scie “altfel” este nevoie de culturã literarã si sentimentalã, de cunoasterea acestor arte în mediul lor natural si subtilele cãi de “rãsãdire” în alt mediu. Trebuie sã mãrturisesc, labirintul este fãrã iesire.
- Pretutindeni se publicã poezie haiku, în reviste, în brosuri, în antologii de cenaclu.
- Artele poetice nipone nu sînt la îndemîna grafomanilor. Cine nu a dovedit cã este poet de rang superior, un bun cunoscãtor, asadar, al artelor poetice aristotelice, occidentale, de acasã, sã spunem, fiti sigur, este un farsor, un mincinos, un profitor, contribuie la poluarea, la mutilarea, la caricaturizarea artelor poetice orientale.
- Cunosc numele cîtorva autori, Bogdan I. Pascu îmi vine acum în gînd. Mai stiu cã practicantii acestor arte sînt organizati în societãti, au cenacluri, întîlniri, reviste, “maestri” proprii, un fel de miscare paralelã, fãrã interferente cu preocupãrile literare ale celorlalti creatori.
- Aici este marea eroare. Încã de la început, miscarea poeziei haiku (cum o numeste Florin Vasiliu), s-a automarginalizat (s-a delimitat, au spus altii), si-a marcat propria identitate. Dar cauzele sînt numai de naturã birocraticã si dintr-o fricã a liderilor de societãti de a se confrunta cu poezia. În anul 1991, Florin Vasiliu a început sã publice mica revistã “Haiku” si a înfiintat e editurã, apoi, în 1992, a fondat pompos numita Societate românã de haiku, la început fãrã membri. Pe parcurs, Societatea s-a dovedit fantomaticã, o formã fãrã fond. Nu a vãzut nimeni statutul, documentele de oficializare la tribunal, în schimb obligatiile erau umilitoare: seful de clan/maestrul trebuia respectat cu idolatrie de evul mediu, în caz contrar se luau mãsuri aspre punitive. Florin Vasiliu, devenit stãpîn prin autodelegare, a aatras cîtiva autori, a lingusit în stînga si în dreapta, dar a trecut imediat la represalii, dovedindu-se fãrã nici un scrupul: la rînd, poetii au fost alungati din societate pînã au rãmas numai “ceilalti”, oameni de casã, slugile, adulatorii personali. Un gol rece s-a cãscat în jurul presedintelui Societãtii române de haiku, autor al cîtorva parodii fãrã haz, al unei plachete, Tolba cu licurici, al altora cu asa-zise poeme-într-un-vers. Avea o singurã preocupare: sã îsi manufacturizeze o staturã de, nici nu se putea altfel, scriitor important, sef de scoalã, maestru al unui curent literar. Grijuliu pînã la manie de imaginea sa de poet, Florin Vasiliu a închis ochii la 23 septembrie 2001, foarte grav bolnav si certat cu toatã lumea, nu înainte de a-si publica testamentul, volumul Poemul haiku în România (Editura “Curtea Veche”, Bucuresti, 2001), unde stropeste cu noroi, jigneste, muscã veninos si, dacã tot a jucat rolul conducãtorului, rãscoleste în cãutarea argumentelor cã este cel mai mare poet român de haiku. În orice caz, cine citeste aceastã carte rãmîne în suflet cu dezgustul pentru cîte mizerii lepãdã unii, confundînd lumea poeziei cu dependintele murdare.
- Este ciudat cîte rãutãti, intrigi, lupte între liderii de societãti s-au consumat în ultimii 10 ani. Cum de a fost posibil ca acest fragil poem oriental sã declanseze atîtea pasiuni, otravã, pamflete.
- Revin la ideea marii erori enuntatã mai sus. Poezia haiku nu a interesat atît pe poeti, cît pe un inginer chimist si ofiter de informatii în orient (fãrã biografie înainte de 1989) si pe un profesor din Constanta, absolvent al unui institut pedagogic de desen, grafician de carte (fãrã biografie literarã înainte de 1989). S-au cunoscut înainte de revolutia din decembrie, desenatorul devenind colaborator la volumul Interfete lirice. Constelatia haiku de Florin Vasiliu si Brîndusa Steiciuc, editura “Dacia”, 1989. De la prietenie s-a ajuns la dusmãnie si conflicte atroce. Florin Vasiliu mi s-a plîns în permanentã de domnul de la Constanta, zugrãvindu-l în contextele cele mai aspre, acuzîndu-l cã i-a furat societatea, membrii, documentele, infiltrîndu-se pe cãile cele mai putin onorabile în lumea poeziei haiku, prin raptul unor functii, prin minciunã si înscenãri. În 1992, un mai vechi aspirant fãrã sanse la poezie, dar privit cu suspiciune la Constanta, ba chiar cu umor, datoritã orgoliului de mare artist neînteles, ajuns prin gratie vicepresedinte al Societãtii române de haiku si mîna dreaptã a lui Florin Vasiliu, îi aplicã acestuia din urmã lovitura fatalã: sustrãgînd actele, anuntã Societatea Internationalã de Haiku, cu sediul la Tokyo, cã a înfiintat SRH si cã a fost ales presedinte. Pe de altã parte, SIH, al cãrei presedinte era pe atunci poetul japonez Sono Uchida, prieten cu Florin Vasiliu, îl pune pe acesta în gardã. Furios, bucuresteanul face o frumoasã crizã de autoritate, besteleste în limbaj balcanic pe provincial, îl mazileste si îl dã pe usã afarã. Rãmas fãrã societate, profesorul cunoaste intuitiv lectia lui Agamitã Dandanache. Are în buzunar lista furatã cu adresele membrilor SRH din Constanta si din tarã, printre care Radu Patrichi, poet foarte apreciat de Florin Vasiliu. În ianuarie 1992, un public numeros si curios asistã la fondarea Societãtii de haiku din Constanta, înfrãtitã cu toate societãtile din lume, dar ignorînd-o pe cea cu sediul în Bucuresti, dupã principiul “ceea ce nu recunosc nu existã”, alt afront pentru obrazul maestrului, care nu si-a mai revenit din lovituri pînã la sfîrsitul zilelor. În Poemul haiku în România, multe din culisele urîte ale afacerii sînt scoase la ivealã. În colaborare cu poetii constãnteni, profesorul a organizat cu abilitate societatea de haiku si douã întîlniri internationale, în 1992 si 1994, sub patronajul institutiilor judetene de culturã. O revistã de literaturã, “Albatros”, îi aduce nãstrusnica idee sã se urce pe “tronul” lui Florin Vasiliu, asumîndu-si, mai mult, rangul de “mare poet international”, pentru cã rubrica de “cel mai mare poet român de haiku” era ocupatã.
- Ce înseamnã toate astea?
- Asa a început farsa si sminteala. Pe de o parte, un bucurestean umilit, cu veleitãti nationale, pe de altã parte, un constãntean colectionar de diplome “academice” internationale de litere, arte si stiinte, de titluri de conferentiar într-o pletorã de universitãti (numai în strãinãtate, nicãieri în altã parte, cel putin la Constanta), de membru în societãti, asociatii si cluburi (numai) internationale, de zeci de premii (simple si de excelentã), mentiuni (simple si de onoare) la toate concursurile, multe si obscure, sponsorizate de primãrii municipale, companii de ceai ori de pompe funebre. Lipsit de simtul ridicolului, cu argumentele statisticii, domnul nostru a colectionat “glorie” si “recunoastere” cît o herghelie de cai de curse. Acum e acum, ce ne facem cu poezia?
- Despre poezie este vorba. despre gloria cailor de curse a scris Gheorghe Ciprian.
- În volumul Poezia haiku în România, verdictul lui Florin Vasiliu este, în ceea ce îi priveste pe toti ceilalti poeti, negativ si comic. Dupã ce a încercat sã construiascã edificiul (o societate, un cenaclu, cîteva cãrti de teorie literarã, cîteva brosuri cu versuri proprii, antologii, cursuri, traduceri, polemici, pamflete, prefete si drepturi la replicã), cu propria sa persoanã în centru, dacã nu în pisc, Florin Vasiliu, cu o constiintã amarã a ratãrii si a ingratitudinii tuturor celorlalti, demoleazã sandramaua si se înaltã pe sine, unic si singur, deasupra molozului. Despre rest, întrebati-i pe poeti, foarte putini la numãr. Dupã ce ne-am folosit de numele lui Bogdan I. Pascu si Radu Patrichi, mai adãugati pe Manuela Miga, Clelia si Dumitru D. Ifrim, Iulian Dãmãcus, Mioara Gheorghe, Laura Vãceanu, Elena Manta-Ciubotariu si veti afla cã o miscare aproape subteranã încercaã sã supravietuiascã îngropatã sub veleitãtile mutilante ale unor rãtãciti ori sub dispretul criticii literare. Cred cã acesti 10 ani de poezie haiku în România nu reprezintã chiar nimic: adevãratii poeti, cei care s-au aplecat cu umilintã, respect si candoare asupra micului poem exotic, au învãtat lectia asprã de a nu confunda arta prestigitatiei/circului cu arta poeziei.

A consemnat Constantin Carbarãu,
Alexandria, 3 octombrie 2001

Home