Serban CODRIN
S-a născut la 10 mai 1945 în municipiul Bucuresti. Absolvent al Facultătii de limba si literatura română, Universitatea Bucuresti, 1968. Profesor de limba română în comunele Giurgeni, Bucu, judetul Ialomita, director al Bibliotecii judetene(1976-1981; 1998-2001). Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Poet, dramaturg, prozator, eseist, editor, autor a 20 de volume de versuri, a multor piese de teatru. A editat revistele de tanka, renku, haiku „Orion”(1994-1998), „Micul Orion”(1995-1996), reeditate pe internet. Debut: „Contemporanul”(1962), „Luceafărul”, 1965. Cărti publicate: Imnuri către soare, Editura Albatros, Bucuresti, 1982, Întemeietorii, teatru, Editura Cartea Românească, 1984. A tipărit numeroase volume după 1990, reeditate în patru antologii: Carte dintr-un exil interior, versuri, 1997; Marea tăcere, poeme zen, 2001, Testamentul din strada Nisipuri, poeme, 2002; Baladierul, un poem de CCCLXVI de zile si nopti, 2007. A rescris în versete poemul Tiganiada de Ion Budai Deleanu, editii. 1994 si 2002.
Prezent în numeroase antologii editate în România/ în străinătate, creatia sa e analizată în monografiile: Serban Codrin sau meditatia unui poet occidental într-o grădină zen, de Ion Rosioru, 2002; Merii în floare, eseu despre structura poeziei lui Serban Codrin, de Violeta Basa (Norvegia), 2002.
(I) – Baladă ori de câte ori discipolul
primeste vizita maestrului
„Ocean îmi esti, si cer mărinimos,
Compasiune, gratie, miracol,
Sfintenie, credintă si oracol,
De-aceea te invit acolo, jos,
Si-astept cu sufletul mai mare dragul
Să-nnobilezi grădinii mele pragul.
Ti-ofer mătăsuri, smirnă, cărti în dar,
Si paradisul fructelor pe-alese!
Har, binecuvântează-mi rodul mesei,
Maestre radiind ca un altar!...”
A doua zi, la usa cu zăvor,
În nerăbdarea vizitei mărete
Să se reverse-ospătu-ntre ospete,
Bătu cu degetul un călător.
„Mi-e foame, sete, vin de prea departe
Si nedreptăti am îndurat, si moarte...”
„Esti cel mai drag prieten, asadar,
Te rog, primeste farfuria plină
Si bezna scânteiază-mi cu lumină,
Maestre radiind ca un altar!...”
La poarta-ntredeschisă,-a treia zi,
Târâs în cea mai noduroasă bâtă,
O babă ticălos de amărâtă
De propria ruină se-ngrozi.
„Săracă sunt ca seceta, si goală,
Aruncă-mi, fiule, prin gard o toală...”
„Ai nimerit acasă, Mamă, dar
Întâi te-astept cu-mpărătesti bucate,
Asa că-ncearcă-le pe săturate,
Maestre radiind ca un altar!...”
Se întâlnesc nicicum prea la-ntâmplare
Discipol si-Întelept la drumul mare...
„Nu-ti multumesc, spre cinste, în zadar,
Ci viata mea-i de mii de ori bogată,
Când lămpi mi-aprinzi de fiecare dată,
Maestre radiind ca un altar!...”
(II) – Baladă pe întuneric despre fluturi
si alte molii în lumina lui dumnezeu
Prea îmi inspiră fioroasă teamă
Atâtia fluturi, scorpioni de noapte,
De se-ngrozeste gândul ce infamă
Blestemătie-ascunde miazănoapte.
Cu ochi de bufnită, cozi de cometă,
Orbeste curg năvală pe planetă,
Pufosi, albi, străvezii, fragili, de vată,
Si-i prigoneste într-atât cosmarul,
Că-n loc de-aglică, stânjenel, muscată,
Aleg pe întuneric felinarul.
Îmi rod fereastra, veni, vidi, vici,
Închipuind vifornite, tornade
Si-astrale luminatii de-artificii
Sub Ursa Mare, Orion, Pleiade.
În fapt, lunatic, moliile-mi spun că
Nu în cuptor de-a valma se aruncă,
Nu-n candelabru, nu în lumânare,
Ci-acolo-i Sfânta Sfintelor, altarul,
Si-aleg, din detasare si-abnegare,
Aleg pe întuneric felinarul.
Mai întelept, cu bietele fiinte
As întretese-o pasnică-armonie,
Schimbând îngrozitoare suferinte
În umilintă si prietenie,
Căci Dumnezeu, egal, pe toti si toate,
Ne cântăreste din eternitate.
Nu frica mea, teroarea si dispretul
Îmi vindecă de ignorantă-amarul,
Ci însumi eu, făcând-o pe drumetul
Aleg pe întuneric felinarul.
Cu-acea-ntelegere si-acea credintă,
Cu fluturii alături în căintă
Găsesc ce-i fericire, ce-i durere.
În adâncimi citind abecedarul,
E liniste, e pace, e tăcere
Si-alege pe întuneric felinarul.
(III) – Baladă în curătenia cu mături, perii,
cârpe, bidinele pline de râvnă
Erori si renuntări s-au sublimat,
Si netrăiri si desnădejdi proscrise,
De să se creadă crinul rafinat
Într-o rafinărie de culise;
De-aceea, vicii îndulcim cu miere
Si mulgem soarele pe cartiere
Fără mânie,-ori alte-euforii,
Borcane aruncând pe usă-afară,
Cu resturi alterate de-utopii,
În curătenia de primăvară.
Bravi, mintea o golim de întrebări,
Să îndurăm mai veseli umilinta,
Că Dumnezeu mutându-se din cer
Credinta ne-o mai sterge, si căinta.
În sus dereticăm, până-ntre stele,
Cu mături, perii, cârpe, bidinele,
În jos, până în inimă, – obiditi,
Dar voinicosi, cu râvnă exemplară,
Să fie grădinarii mântuiti
În curătenia de primăvară.
Mai reparăm un gard, mai lustruim
Un munte fără-amurguri selenare,
Ori pavoazăm un fluviu anonim
Cu sălcii bestial de plângătoare;
Din întuneric scoatem stranii pete
Si sprijinim destinul de perete,
De-a lungul geluindu-l, si crucis,
Apoi urcăm cu tesla subsuoară
Pe constelatul lumii-acoperis
În curătenia de primăvară.
Nu-i vreo minune binecuvântată
De-acel bătrân dulgher de altădată
Cu Leaves of Grass în plete si mustăti,
Ci-i firul ierbii, când Iisus coboară
Să-i scuture păcatului din pret
În curătenia de primăvară.
(din ciclul Baladierul. Un poem pentru CCCLXVI de zile si nopti)
