Dragos
COJOCARU
Acum, marchizul de Zubizarreta si-a mai pierdut din entuziasm…
Era însă o vreme cînd, odată cu primii fulgi căzuti, se înfiora
de plăcere, iar gîndul îi zbura la Mos Crăciun. Fantezia i se
aprindea de îndată, si prietenoase contururi i se buluceau prin mai
mult decît la altii sinuoasele circumvolutiuni. În clipe ca acelea,
întreaga mostenire antică si medievală a temeinicei culturi umaniste
a marchizului, precum si crudul său vizionarism înaripat se îmbinau
de minune, iar pana zbura în voie pe coala stropită cu vin rubiniu,
lăsînd în urmă fapte aproape de necrezut, cum este si poemul
următor.
La sărbătoarea de Crăciun, în prima seară,
Fumam, lungit pe canapea, dintr-o tigară;
Cu toată lumea as fi vrut să mă împac
Sorbind din vin si-apoi gustînd din cozonac.
Mai agitam cu-n băt în sobă spuza
Si asteptam să-mi vină-n casă muza.
Voiam s-o rog să-mi cînte din chitară
Si-apoi s-o plimb prin neaua de pe-afară.
Privirea plictisită mi-o întorceam spre ceas
Dînd fumul cînd pe gură, cînd pe nas.
Apoi, cu gîndul la marchizul Sade,
Blînd, potriveam cadoul de sub brad.
Si brusc, înconjurat de năluciri,
Mă copleseau plăcute amintiri:
Plimbări, petreceri, baluri, saluri, poante
Si, nu la urmă, aventuri galante.
Dar, obosit de-atîta apă vie,
Mă-mpinse gîndul către căsnicie:
Cinstind pe Juno, alungînd pe-Amor,
Mă întrebam cu cine să mă-nsor.
Si-atîta de serios m-am mai gîndit
Încît pe canapea am adormit.
Deci, muza, cînd la usă a sunat,
Nu i-am răspuns, iar ea s-a supărat.
Si, pentru că intrare, alta, n-am,
M-a asteptat să mă trezesc, la geam.
Trezit, cînd i-am deschis, într-un tîrziu,
M-a acuzat că-s mare zurbagiu.
Iar cînd se puse, măre, pe cîntat,
Mîhnit, întru protest, am fluierat.
Muza, în schimb, bine stiind că-mi place,
Cu un sărut a vrut să mă împace.
La rîndu-mi, împăcat si fericit,
Cu capu-n poala ei am poposit
Si i-am vorbit frumos, de nas am dus-o,
Iar pe la miezul noptii am sedus-o.
Cînd mă mai vizită si Mos Crăciun,
Cu muza mea iubită dormeam tun,
Iar mosul, curios, privind spre pat,
Cu drag la muză ochii si-a holbat.
Apoi, pe nevăzute, a trezit-o
Si împreună-afară au zbughit-o…
Deci, mai tîrziu, cînd aprinsei lanterna,
Văzut-am cum în brate strîngeam perna.
Cînd, însă, inspiratia nu îi dădea pe dinafară, marchizul
de Zubizarreta se multumea să iasă prin cetate, în căutare de vreo
faptă bună. Ce-i drept, la început, faptele sale nu se deosebeau prea
mult de ale altora… De pildă, urca în vreun tramvai mai liber si ocupa
un scaun pe care îl tinea cu îndîrjire pînă ce se
ivea acea figură de bătrîn ce merita cu prisosintă să i-l cedeze cu
un zîmbet. Si tot pe-atunci, marchizul iesea cu grebla în fata
blocului, la muncă voluntară. Văzîndu-l la lucru, alături de prietenii
săi de vază, un bătrîn întelept, pe nume Domnu' Ionescu, formulase
cîndva întrebarea roditoare: „Bine, băieti! Dar cu hîrletele
nu merge?”… Iar uneori ducea chiar si gunoiul. Pe scurt, nu apucase, încă,
să se perfectioneze…
Însă, încetul cu încetul, cumva pe nesimtite, începură
să-i vină – ce credeti? – idei…
Stătea, îsi aminteste el astăzi, ore în sir în fata unei
zebre, pe trotuar. Iar dacă sosea vfreun sofer, dacă oprea, cu un gest elegant
îl îndemna să treacă mai departe, că el nu se grăbea. Iar marea
multumire citită pe chipuri luminoase de soferi îl încuraja în
marea lui aspiratie spre bunătate.
Marchizul de Zubizarreta avea, încă, impresia greu de suportat că gusta
din nectarul fericirii prea cu lingurita. Deja rămăsese în urmă perioada
cînd împărtea bomboane la colegi, chiar dragi ori nu dacă-i erau.
Credea însă că raza caritătii sale se cuvenea din plin lărgită. Într-acestea,
întreaga sa atentie se concentră spre social. Povestile despre marii
binefăcători îi legănaseră copilăria, dar îsi dădea prea bine
seama că, desi contribuise si el de-o vreme, lumea din jur nu se prea hotăra
să fie fericită.
Ei bine, în cele din urmă, cum nimeni nu s-ar fi asteptat, s-a întîmplat…
într-o noapte.
