ARTE POETICE LA ROMÂNI (XX)
C. CONACHI
(1778-1849)
MESTESUGUL STIHURILOR ROMÂNESTI
(fragment)
CAPUL AL VI-LEA
Pentru frumusetea stihurilor
47. Abătîndu-mă putin din calea aceasta , voi arăta în treacăt, că stihurile acelea prin care poate stihurgosul grăi mai viu, mai înalt si mai împodobit sînt dintre stihurile drepte, acele în 8 si în 16 silabe, iar din stihurile încurcate sînt acele în 4 si în 6.
Pentru aceea, dar, lăsînd precelelalte toate asupra acestora, ne vom zăbovi a da învătătură.
48. Podoaba stihurilor este rînduiala, metafora si asămăluirea1, pentru fiestecare dintr-acestea voi vorovi îndeosăbi.
Pentru rînduială
49. Un stih să numeste cu rînduială atuncea cînd nu are nimica cu care să pricinuiască ciocnire auzului.
50. Deci, di pi canoanele cîte am rînduit să se păzască mai urmează la stihuri si acestea:
a) Să nu să abată stihurgosul de obiceiul voroavei curgătoare, bunăoar zicînd:
N-am socotit niciodată
Cum că te-oi vedea schimbată...
cuvîntul cum, fiind neobicinuit a să pune la un loc ca acesta, supără si strică sunetul stihului, pentru aceea trebuie să se prefacă în acest feli:
N-am socotit niciodată
Că te-oi vedea schimbată...
căci orisicine ar fi avut a grăi noima aceasta, trebuia, negresit, să o vorovească cu chipul acesta.
b) Un cuvînt să nu fie adesă pomenit, pentru că slutăste stihul, bunăoară zicînd:
N-am socotit niciodată
Că mi-i socoti schimbată ...
cuvîntul socotit, pomenindu-se de două ori, este supărător la auz, pentru că orisicine ar fi avut a arăta în voroava noima aceasta, trebuia să zică:
N-am socotit niciodată
C-oi gîndi că sînt schimbată.
c) Noima să fie în multe feliuri zugrăvită, pentru că înfrumusetează stihul, bunăoar zicînd:
De ce te mînii pre mine,
Căci mă pierd cînd cat la tine
Si-mi ies cu totul din sine,
Pentru că duh nu-mi rămîne...
Sirul al doilea, al treilea si al patrălea are tot o noimă si tot o pricină, căci pierderea simtirilor, cu iesirea din sine si cu lipsa duhului au tot o tălmăcire, dar fiindcă cu chipul zugrăvirii este deosăbit, nu numai că nu să sminteste stihul, ce încă să si mai împodobeste.
51. Acestea cîte arătai asupra rînduielii să întind peste tot feliul de stihuri.
Pentru metafora
52. Metafora se numeste la stihuri a potrivi lucrare străină, bunăoar zicînd amoriul arde, cuvîntul arde este metafora către atnori, pentru că numai focului îi dat ca să arză,
53. Deci dar pe lîngă canoanele stiute urmează la stihurile cu metafora:
a) Atît o parte, cît si ceilaltă parte între lucrurile ce rudeste metaforaua să nu aibă împotrivire la firea lor, căci să strică stihul, bunăoar:
Fulgerînd eu doi ochi verzi
Si sufletul îmi dezmierzi.
Guvîntul fulgerînd, cu toate că este lucru strein la puterea ochilor si ar putea face o metafora minunată, dar fiindcă nu se potriveste cu firea cuvîntului desmierzi, metaforaua rămîne gresită, pentru că firea fulgerului este de a omorî, ori de a înfricosa, iar firea cuvîntului dezmierzi nici una, nici alta nu cuprinde, pentru aceea mă îndatoresc a preface stihul zicînd:
Tu fulgeri cu doi ochi verzi
Dar nu omori, ce dezmierzi...
căci dau a întelege că, de vreme ce fulgeri cu ochii, trebuie să omori, dar că nu omori este iar un sămn al milostivirii tale, asămenea urmează zicînd:
Cu ochii săgeti răpezi,
Dar nu omori, ci vînezi.
b) Cuvîntul ce va mijloci într-acele două lucruri străine ce încheie metaforaua trebuie să fie o urmare firească a unuia, ori a altuia din lucruri, căci altfeli rămîne metaforaua, bunăoar:
Ochii tăi inima-mi arsă
Cu oftările ce varsă...
pentru că cuvîntul oftări, carele mijloceste între cuvîntul ochii si între cuvîntul arsă, nici este o urmare firească, nici a ochilor, nici a arderii, deci prefăcîndu-se stihul acest feli:
Ochii tăi inima-mi arsă
Cu văpaia care varsă...
rămîne metaforaua întreagă si negresită, pentru că cuvîntul văpaie să potriveste cu cuvîntul arsă, fiind o urmare firească a arderii. Asămenea urmează zicînd:
Ochii tăi inima-mi arsă
Cu lacrămile ce varsă ...
pentru că cuvîntul lacrămi este o urmare firească a ochilor.
Pentru asămăluire
54. Asămăluirea este o pricină ce să pune drept pilda pricinii cei adevărate a stihului, bunăoar la stihul acesta;
Fata ta chiar ca un soare
Înviie toată suflare.
Soarele este asămăluirea fetii si fata este pricina cea adevărată, [...].
C. Conachi – Scrieri alese, editie îngrijită de Ecaterina siAlexandru Teodorescu, E.P.L. Bucuresti, 1963
