ESEU
PERSONAJUL FEMININ LA EMINESCU (I)
Marian CONSTANDACHE
S-a observat mai putin în critica de specialitate că Eminescu si-a conceput personajul feminin ca pe un antierou.
Lectiile de desacralizare pe care pajul le insuflă eroinei încep prin negarea cerebralitătii, a meditatiei. I se cere fetei să fie veselă, să nu mai stea pe gînduri, să păstreze legăturile cu viata si cotidianul obisnuit.
Pajul cunoaste functia cathartică a rîsului, care este un instrument primar al desacralizării, rîsul fiind antimetafizic prin excelentă: înteleptii, cerebralii si eroii civilizatori nu rîd, este binecunoscută respingerea de către patristică a răsului, acesta fiind considerat o actiune prin care dumnezeirea este negată, suprimată, micsorată. Nici mînia nu este recomandată de către lectorul acestor cursuri de vară care este subtilul paj, mînia este o actiune psihică decompensatorie, în regimul diurn mînia nu-si găseste rostul, este un factor perturbator. … oglinda cît si luciul lacului sînt două modalităti autonome în sistemul metatextului eminescian… avem de a face cu o producere de lectură, citim semne pe aceste suprafete care sînt acum pagini… tremurul eroului în oglindă dar si cercurile care le face în apa în care cade sînt toate semne ale scriiturii… putem citi în ele un enunt… dar totodată se produce si fenomenul de scriptibilitate, gesturile miscările pe care le întîlnim pe suprafata acestor operatori de sens sînt posibil a fi decodate… „textul modern, scriptibil, acel text-productie a cărui generare continuă în actul lecturii, prezent perpetuu asupra căruia nu se poate aseza în nici un caz definitivul, este textul care se transformă în propriul său refren, care se povesteste pe sine, invocîndu-si literalitatea sau chiar generarea” (Hăulică)… iată un astfel de text-generator „si apa unde-au fost căzut/ în cercuri se roteste/ si din adînc necunoscut/ un mîndru tînăr creste” … stim de la romantici: clarul apei povesteste ceva… el recită, narează, este mereu în schimbare, aidoma cărtii de nisip borgesiene… este un text care generează, si care se generează încontinuu, este un enunt, este un text care face conexiuni, are biografie, posedă propria scenografie si actorii proprii, el pune în scenă, orisice briză a vîntului îi modifică textura, este capabil – cum spunea Barthes – să primească oaspeti, el putîndu-se auto-imita la nesfîrsit…
„dar nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul”
Hyperion nu mai vrea să citească semnele, scriitura dispare… nemaicitind semnele nici în oglindă, nici pe suprafata mării el nu mai participă, si astfel se situează în „locus refrigeri” nemuritor si rece, părăseste textul… o disparitie atît a lectorului cît si al scriptorului…
„ea îl privea cu un surîs/ el tremura-n oglindă”
… a tremura, a vibra înseamnă a continua să actionezi, înseamnă a te opune modificării, a persista să vibrezi înseamnă a ocupa din ce în ce mai multă se repetă, durată, este o expansiune, unduirea si murmurul fiindu-le complementare, freamătul, o altă imagine poetică romantică, fluturarea, această vibratie acest tremur este o temă muzicală, care se repetă, este un nerv care suspendă timpul si spatiul, care face substanta să nu mai fie încremenită în sine care dă un impuls electric trupului pentru a-l feri de înghet, de nemiscare, trebuie să-l fi simtit si Baudelaire cînd a scris despre vaporizarea si centralizarea eului.
Totul este aici, nervul care palpită inima care bate vaporizînd trupul si centrîndu-l pe unica vointă de a trăi, de a exista. Lupta neîncetată pentru a nu rămîne în încremenirea momentului. Vaporizarea tremurului, a palpitului înseamnă disolutia, explozia eului liric care contaminează astfel totul.
Visul alături de opiu, de reverie duce la o expansiune imaginativă. „Eroul este acela care se află necontenit în centru” (Emerson).
Hyperion este aidoma unui pescar care se joacă cu prada sa. Citesc din Poulet „… de la concentrare la dispersie si de la dispersie la concentrare printr-un proces reînnoit sufletul se epuizează, ca un peste pe care pescarul îl manevrează la capătul unditei sale. Acest pescar este Satana. Prada lui este sufletul iar pentru a o ademeni ajunge să o obosească…”pe perna răului Satan Trismegist/ el leagănă îndelung spiritul nostru vrăjit/ iar pretiosul metal al vointei noastre/ este în întregime vaporizat de acest savant alchimist” Tremurul din oglindă pe care-l induce Hyperion are menirea de a tine trează constiinta eroinei, a fetei de împărat. prin această miscare el prinde într-o retea deasă de abur spiritul fetei. În cercurile concentrice pe care le propagă tintuieste sufletul fetei, îl coagulează, îl centralizează. „Si-n apa unde a fost căzut, în cercuri se roteste” vertijul, turbionul, spirala care ce semnifică? dacă nu centralizarea care urmează după vaporizare. Aici este ideea. Din adîncul necunoscut din care creste mîndru un tînăr. O splendidă transformare. Un tînăr. O constiintă. Nasterea din cercuri care se rotesc, această crestere este o imagine poetică des întîlnită în reveriile imaginatiei poetice.
… „privea în zare cum pe mări, răsare si străluce
îl vede azi, îl vede mîni, astfel dorinta-i gata”
… în ebraică cuvîntul Ayin-ochi înseamnă si „cursă”… fata de împărat îi întinde o cursă, o capcană zeului. Ea este cea care asază capcane asemănătoare cu zeita sumeriană Avstar… ochiul avînd în textele vechi si conotatia de străpungere… are si o lectură deci transcendentală… Citim din Annick de Souzenelle „în registrul psihologic ochiul este legat de vinovătie”… fata de împărat se simte vinovată, ea fiind urmărită pretutindeni de un al treilea ochi…
… o încercare de a povesti poema… a fost odată ca niciodată o preafrumoasă fată de împărat, deci nu una oarecare, ci o „persoană” investită cu semnele puterii, cu semnele imperiale ale strălucirii, ea este singură si este îndrăgostită de un astru, avem de a face cu două entităti, una umană, cealaltă astrală, una este blocată în pură determinare (Cătălina), cealaltă, Luceafărul, este apeirontică, fără hotare, fără margini, eul imperial suferă. Dar este o suferintă delicată, fără mari gesturi corosive asupra sistemului endocrin, dar este o suferintă constantă, repetitivă. Si mai ales nocturnă. Fecioara este eul denial, cel care refuză. Există un transfer de energii între astru si fată mai întîi sub formă vizuală, mai apoi si calorică, atunci cînd raza rece o însoteste prin încăperea, habitatul imperial si mai apoi există un transfer de posesiune refulată, căci fata nu intră în vibratiile ontologice cu celălalt. Ea este omenescul, el este mineralul, opacul. Nu se realizează conjunctura, transferul, nunta alchimică…
… pajul este un alexipharmakon – antidot – este principiul care produce maturizarea si perfectionarea fenomenelor… este atît salvator (mîntuitor) cît si servitor (salvator)…
… utilizînd un termen din esoterism pajul actionează asupra fetei într-un mod psihurgic îi dirijează pulsiunile psihice către un scop bine determinat…
… Hyperion, într-o altă lectură si pe un alt palier al semnificatiei poetice poate fi asemuit licornei. „licorna e numit animalul necunoscut în tinuturile noastre ce simte o dorintă arzătoare pentru fecioare, e greu de îmblînzit, fiindcă e plin de viclenie „licorna este un simbol al lui Mercurius.
Citim din Jung „fecioara reprezintă aspectul feminin, pasiv iar licorna forta sălbatică, neîmplinită, masculină, penetrantă a spiritului mercurial”
„scenariul mitului este călătoria ambivalentă, care comportă un dus, în general o coborîre (cobori în jos, luceafăr blînd) si un întors mai mult sau mai putin triumfal” (Durand)
… simbolul mării…
… „primordială si supremă înghititoare este marea” „un abysus feminizat si matern care pentru numeroase culturi este arhetipul coborîrii si întoarcerii la fericire” …Hyperion trebuie mai întîi să treacă prin stadiul de renastere, prin matricea mării, prin pîntecul ei pentru a renaste… lîngă rîu renaste Moise, în Iordan renaste Hristos… „marea este aquasterul alchimistilor” … am citat din Durand… prin prăbusirea în mare „el asculta tremurător/ se aprindea mai tare/ se arunca fulgerător/ se cufunda în mare”… eroul celest suferă botezul în marea cristelnită… trecut de proba aquatică, fiind domolit, temperat poate să se adreseze muritoarei… marea a spălat caracterul stelar, astfel de-consacrat poate intra în inductie magnetică… apa are atributele noptii ale golului, a căldurii, a feminitătii… marea mai este si doica, cea care leagănă… Lamartine scria undeva „apa ne poartă, ne leagănă, ne adoarme, apa ne-o restituie pe mama”… eroul se aruncă în apă pentru a dobîndi si o altă identitate…
