PERSONAJUL FEMININ LA EMINESCU
(II)
Marian CONSTANDACHE
… Hyperion a trebuit să se scufunde în mare pentru a-si domoli si suspenda acel „pyrochronos” era focului… Hyperion este el însusi un inductor al stării de reverie, de visare, el induce somnul pentru ca astfel să o lege mai bine pe fata de împărat de vraja sa… îi închide geana dulce… (geana este aici subtila poartă care face legătura între realitate si oniric, între social si fabulos, între realitate si oniric)… numai în vis fiinta se dezlipeste de mundan pentru a putea zbura în sensibil, în noumenal, astfel Hyperion este desemnat ca „operator pneumatic” si totodată ca „modelator oniric”… „iară ochiul închis afară înlăuntru se desteaptă”… citim aceste versuri în următoarea cheie: intruziunea eroului pe cale onirică pregăteste aparitia sa corporală… puntea onirică este un element de persuasiune, de întărirea legăturilor între magician si fata de împărat… în vis se sterg toate determinările iar fata de împărat este smulsă din tectonica împotrivirii, este un Anteu care-si pierde puterile, împotrivirea, astfel că putem să ne imaginăm că o relatie de posedare există măcar în dimensiunea onirică… magicianul întreprinde o actiune de mortificare, „i-atinge mîinile pe piept” ca mai apoi prin inducerea somnului să-i provoace reverii… semne ale intruziunii magice a operatorului se pot deslusi între fantele dintre veghe si somn „iar ea vorbind cu el în somn/ oftînd din greu suspină”… citim aici toate semnele fiziologice ale oricărui discurs erotic: suspinul, fata întoarsă, ochii închisi sînt fenomene ale unei activităti erotice subtile, ale unei posedări transparente, ale unei legături onirice… intruziunea operatorului magic în însăsi materia reveriei are drept scop de-materializarea dorintei, simplificarea corpului material, eterizarea sa… făcînd din trup un vehicol eteric, suav, manevrabil, usor de indus si lesne transferabil, fără vointă si fără împotrivire. Visul, iată capcana prin care am să prind constiinta iubitei, pare să spună operatorul magic, Hyperion… aducînd-o pe tărîmul reveriei, al zborului, al de-corporalitătii operatorul insertează o falie, o ruptură în însusi corpul pneumatic… se produce astfel la nivelul ascensionalului o captare, o vrăjire a pneumei… cel care induce somnul este un medic, se foloseste de oglindă, de dublul, de fluidul astral, iatromantul induce fiintei o stare de reverie, de magie erotică cu scopul de a o purifica de toate noxele mundane, de toate umorile carnalului care o împiedică în starea de trezie la ascensionalitate… operatorul lucrează astfel la o nacelă subtilă, îi modelează trupul astfel ca în starea de vis să se poată anula corporalul… imaginea cercului este un mitem… spargerea cercului se constituie într-o obsesie romantică… Hyperion trebuie să iasă dintr-un cerc pentru a fi împreună cu fata de împărat, pajul îi cere fetei să spargă cercul de la curte si să-l însotească în lume… „o vin odorul meu nespus si lumea (cercul) ta o lasă” sînt vorbele de ademenire ale zeului… „lumea” are întelesul aici de circularitate… mai există si „latul” pajului, apoi „cercul strîmt”… „el asculta tremurător/ se aprindea mai tare/ si se arunca fulgerător/ se cufunda în mare”… eroul celest suferă deci un botez în imensa cristelnită care este marea… trecînd de proba acvatică, fiind acum domolit, potolit, si avînd unul din însemnele con-sacrării poate să se înfătiseze fetei… marea a spălat caracterul stelar… apa are atributele noptii, ale golului, ale căldurii, ale feminitătii… marea mai simbolizează legănarea, este doica, este linistea… Lamartine spunea „apa ne poartă, ne leagănă, ne adoarme, apa ne-o restituie pe mama”… cufundarea în mare este si pentru a căpăta o nouă identitate…
Cătălina face două propuneri, prima astrului, si îl atrage sub boltă, si a doua pajului, pe care-l atrage într-un ungher. Ungherul este camera tainică si ultimă (Durand) este imaginea intimitătii odihnitoare… „figurile închise, pătrate sau dreptunghiulare pun accentul pe simbolic, pe temele apărării integritătii interioare… spatiul circular al oului, al pîntecului deplasează accentul simbolic asupra voluptătilor tainice ale intimitătii” (Durand)… pajul si fata se retrag într-un ungher tocmai pentru a-si desăvîrsi opera de fecundare… „odaia”, spatiu feminin prin excelentă, securizat, pîntecul si cupa, nacela proteguitoare, precum si cupa Graalului… în această odaie îl invită fata pe zeu să vină în spatiul intimismului extrem… „pătrunde în casă si în gînd” casa si gîndul, matricea si sabia, raza fiind aici un simbol profund sexual, astfel că relatia odaie-casă/cămara-ungher iată un traseu plin de semnificatii bogate… odaia corespunde si retortei athanorului… casa simbolizează elementul socializator, cetatea, participarea la fenomenul agorei, camera este locul unde se oficiază treburile zilnice, ungherul fiind locul ascuns prin excelentă, este fanta sexuală, este pîntecul, este cavitatea cea mai încărcată cu valente sexuale, este umedul uterinul, yoni, caliciu feminoid, în care se înfige spada masculină si din care siroieste sîngele, este caliciul vegetal, este scoica, uterul marin, ungherul mai este si acel spatiu sacramental al oricărei case în care se află un mic altar personal, larii si penatii sînt păstrati aici, aici vin membrii familiei să se roage, este altarul personal al casei, loc întunecat si umed, ungherul este un spatiu descensional, o intimitate pe care o găsesti după ce ai coborît cîteva trepte, face parte din temele recluziunii, ale fugii, ale ascunderii, ale tainicului loc în care se celebrează cele mai intime dorinte, în acest loc sacru se celebrează pînă la urmă hierogamia fetei cu pajul… toate celelalte spatii în care fata de împărat l-a chemat pe zeu nu au fost prielnice datorită răcelii sau dimpotrivă fierbintelii zeului, fenomenul caloric a împiedicat nunta alchimică… cu pajul este cu totul altceva, manipulatorul magic poate acum să înfăptuiască nunta si să ducă dinastia mai departe – si unde? – chiar în locul cel mai de taină al casei, al palatului, fiindcă fata si-a luat toate măsurile de prevedere, acum nu mai poate da gres… două forte actionează asupra fetei de împărat… una care vrea să o sacralizeze, să o înalte către sublim, către staturile noetice superioare, să o esentializeze, să o ducă în regimul diurn, strălucitor, empiric, fenomenal si alta – cea concretizată prin influenta pajului – care stă sub regimul nocturn, care vrea să o de-sacralizeze, să o coboare în mundan, în ungher, în materialitatea cea mai normală, către staturile pragmatice ale existentei… una este apolinică, cealaltă este dionisiacă… două terapeutici converg către fată… una este terapeutică ascensională, cealaltă este una descensională.
… Luceafărul propune „scheme axiomatice ale verticalizării” dimpreună cu o „practică ascensională”… altfel spus mijloace de a atinge cerul… am atins cerul sînt nemuritor – spune samanul… „scara figurează o ruptură de nivel care face posibilă trecerea de la un mod la altul” (Eliade)… în termeni bachelardieni Luceafărul îi propune fetei o „pteropsihologie” în care converg aripa, înăltarea, săgeata, puritatea si lumina… „usor el trece ca pe prag/ pe marginea ferestrei/ si tine-n mînă un toiag…” – întîlnim aici functia sociologică a suveranitătii – sceptrul, toiagul e încarnarea sociologică a proceselor de înăltare… dar sceptrul mai este conotat si ca falus… arhetipul monarhului patern si dominator… (Bachelard)… privirea… ochiul sau privirea sînt întotdeauna legate de transcendentă… lumina este cuvîntul, claritatea, cuvîntul care creează universul, logos pantokrator… logos spermatikon… cum îl atrage fata pe Luceafăr? – mai întîi fonetic, apoi prin evocare… numroase religii ne demonstrează cum că cuvîntul este asimilat cu puterea sexuală, iar verbul cu sămînta… cuvintele fetei avînd forta unei „nyama” binefăcătoare, astfel că fata de împărat îl inseminează acustic si fonematic pe erou mai întîi… iar din această sămîntă fonetică va lua nastere dorinta zeului… există la începutul poemei un semantism sexual, sporii fonematici ai invocatiei pătrund în corpul zeului… cu o capcană a sunetelor fata îl atrage pe erou… mantrele pe care le foloseste eroina duc la desteptarea dorintei zeului… (Durand) „fiecare divinitate posedă un suport verbal care este însăsi fiinta sa si pe care ni-l putem însusi recitînd mantra”… nu mai trebuie să dăm exemple de forta cuvîntului care poate vindeca sau poate ucide…
de ce nu vii tu, vină… formulele interogative sînt cele mai eficiente în acest tip de discurs pentru că ele provin din inimă (care este centrul universului)… Culianu „omul dotat cu un sintetizator fantastic produce efecte care lansate în spatiul pneumatic vor induce o magie intersubiectivă”, Cătălina suferă de o stare de confuzie între continuturile onirice si continuturile sensibile, această confuzie se întîlneste la operatorii schizofrenici, la samani, guru etc. si apoi de ce oare aceste insistente ale fetei de a chema pe Luceafăr asa de insistent? poate pentru că din cînd în cînd „pneuma” trebuie revitalizată, corpul eteric pur si cristalin la început a devenit opac, impuritătile materiale s-au încrustat în el… pentru a-si curăti, a-si purifica pneuma Cătălina apelează la astru, la o planetă din seria caldeană Luna, Mercur, Venus, Soare, Jupiter, or Venus este cea mai benefică, or Venus este Luceafărul… influenta planetei Venus are o mare importantă în purgarea pneumei Cătălinei… de-a lungul anilor fata de împărat si-a pierdut pneuma, acum vrea să obtină o curătire a „oglinzii cardiace”… restituirea puritătii originale stă la baza stadiilor yoga… pentru a curăta oglinda cardiacă, cavitatea aerată (akasa hrdaya) trebuie să vină din eter Luceafărul, dar sub formă domolită, pămînteană, nu rece, nu refrigerat, să fie muritor ca să poată intra în consonantă cu pneuma fetei… invocarea zeilor era urmată de manifestarea lor (autophneia)…
Recipientele poemei… Durand „scobitura după cum admite fundamental psihanaliza e organul feminin”, grota, ungherul în cazul nostru… numai vointa romantică de inversare a fost necesară pentru a se ajunge la considerarea „ungherului” drept un refugiu, un simbol al paradisului, cităm după Durand: „initial… grota este matrice universală si se înrudeste cu marile simboluri ale maturizării si intimitătii”, astfel că fata, după ce se maturizează magic după experienta cu astrul, se retrage în „ungher” cu pajul… acum ea este „coaptă” si se poate sexualiza în liniste… „în umbra falnicelor bolti” era locul sacru în care trebuia să se aprindă focul erotic… capela, grota, bolta sînt locuri feminine prin excelentă… fata îl asteaptă pe luceafăr să vină într-un loc sacralizat, feminin prin excelentă, pîntec, obscuritate, umezeală, întuneric, matrici sexuale, spatii securizante care pot asigura con-topirea celor două regnuri, solar si nocturn, celor două substante… bolta este athanorul mistic unde se poate înfăptui nunta…
Oglinda… apud Marin Mincu „ea nu are nici o realitate… nu are chip, dar capătă unul de împrumut, îndată ce un obiect se apropie să se oglindească în ea… Dacă cineva ar putea surprinde vreodată o oglindă care să nu oglindească nimic… adică să fie singură… tragedia oglinzii este că ea nu poate fi nici o secundă goală ci dimpotrivă se umple mereu de un altul… în ciuda materialitătii ei ca obiect oglinda este în esenta ei goală… tocmai de aceea are capacitatea de a fi orice, de a reflecta mereu pe altul… oglinda si visul aici în poemă nu sînt altceva decît modificatori energetici care fac posibilă întîlnirea dintre cei doi protagonisti… la fel „fereastra” se constituie într-un transformator energetic rational… trei operatori care sînt în acelasi timp figuri, tropi dar si înlesnitori magici… încă din strofa a treia apare „fereastra” care desparte două lumi, dar care este totodată si un tunel care uneste cele două lumi, cea astrală si cea pămînteană… „ea pasul si-l îndreaptă/ lîngă fereastră unde-n colt/ Luceafărul asteaptă”… fereastra este un loc minim de întîlnire, este prima poartă care face legătura între cele două lumi… este un element care de-construieste si filtrează două realităti, este un modelator spatial… ea limpezeste umorile… de fereastră se leagă si celălalt element de asumare a fenomenului si anume privirea… există o axă ascendentă a privirii fetei către astru… si una descendentă cea a privirii astrului către fată… punctul de întîlnire va fi o suprafată plană fereastra, oglinda sau visul… portile, pliurile prin care are loc întîlnirea… si actiunea totodată… Chiar si la nivelul simbolisticii luminos/întunecat vom avea diferente de referentialitate… din unghiul din care priveste fata dincolo de fereastră va fi luminos, strălucitor, incandescent… de sus locul pămîntean va fi receptat de către astru dimpotrivă ca întunecat, cenusiu… fata se află „în umbra falnicelor bolti” luceafărul va fi dimpotrivă în partea luminoasă „privea în zare cum pe mări răsare si străluce”… de sus castelul pare întunecat „si cît de viu s-aprinde el/în orisicare seară/ spre umbra negrului castel”…
… Hyperion a trebuit să se scufunde în mare pentru a-si domoli si suspenda acel „pyrochronos” era focului… Hyperion este el însusi un inductor al stării de reverie, de visare, el induce somnul pentru ca astfel să o lege mai bine pe fata de împărat de vraja sa… îi închide geana dulce… (geana este aici subtila poartă care face legătura între realitate si oniric, între social si fabulos, între realitate si oniric)… numai în vis fiinta se dezlipeste de mundan pentru a putea zbura în sensibil, în noumenal, astfel Hyperion este desemnat ca „operator pneumatic” si totodată ca „modelator oniric”… „iară ochiul închis afară înlăuntru se desteaptă”… citim aceste versuri în următoarea cheie: intruziunea eroului pe cale onirică pregăteste aparitia sa corporală… puntea onirică este un element de persuasiune, de întărirea legăturilor între magician si fata de împărat… în vis se sterg toate determinările iar fata de împărat este smulsă din tectonica împotrivirii, este un Anteu care-si pierde puterile, împotrivirea, astfel că putem să ne imaginăm că o relatie de posedare există măcar în dimensiunea onirică… magicianul întreprinde o actiune de mortificare, „i-atinge mîinile pe piept” ca mai apoi prin inducerea somnului să-i provoace reverii… semne ale intruziunii magice a operatorului se pot deslusi între fantele dintre veghe si somn „iar ea vorbind cu el în somn/ oftînd din greu suspină”… citim aici toate semnele fiziologice ale oricărui discurs erotic: suspinul, fata întoarsă, ochii închisi sînt fenomene ale unei activităti erotice subtile, ale unei posedări transparente, ale unei legături onirice… intruziunea operatorului magic în însăsi materia reveriei are drept scop de-materializarea dorintei, simplificarea corpului material, eterizarea sa… făcînd din trup un vehicol eteric, suav, manevrabil, usor de indus si lesne transferabil, fără vointă si fără împotrivire. Visul, iată capcana prin care am să prind constiinta iubitei, pare să spună operatorul magic, Hyperion… aducînd-o pe tărîmul reveriei, al zborului, al de-corporalitătii operatorul insertează o falie, o ruptură în însusi corpul pneumatic… se produce astfel la nivelul ascensionalului o captare, o vrăjire a pneumei… cel care induce somnul este un medic, se foloseste de oglindă, de dublul, de fluidul astral, iatromantul induce fiintei o stare de reverie, de magie erotică cu scopul de a o purifica de toate noxele mundane, de toate umorile carnalului care o împiedică în starea de trezie la ascensionalitate… operatorul lucrează astfel la o nacelă subtilă, îi modelează trupul astfel ca în starea de vis să se poată anula corporalul… imaginea cercului este un mitem… spargerea cercului se constituie într-o obsesie romantică… Hyperion trebuie să iasă dintr-un cerc pentru a fi împreună cu fata de împărat, pajul îi cere fetei să spargă cercul de la curte si să-l însotească în lume… „o vin odorul meu nespus si lumea (cercul) ta o lasă” sînt vorbele de ademenire ale zeului… „lumea” are întelesul aici de circularitate… mai există si „latul” pajului, apoi „cercul strîmt”… „el asculta tremurător/ se aprindea mai tare/ si se arunca fulgerător/ se cufunda în mare”… eroul celest suferă deci un botez în imensa cristelnită care este marea… trecînd de proba acvatică, fiind acum domolit, potolit, si avînd unul din însemnele con-sacrării poate să se înfătiseze fetei… marea a spălat caracterul stelar… apa are atributele noptii, ale golului, ale căldurii, ale feminitătii… marea mai simbolizează legănarea, este doica, este linistea… Lamartine spunea „apa ne poartă, ne leagănă, ne adoarme, apa ne-o restituie pe mama”… cufundarea în mare este si pentru a căpăta o nouă identitate…
Cătălina face două propuneri, prima astrului, si îl atrage sub boltă, si a doua pajului, pe care-l atrage într-un ungher. Ungherul este camera tainică si ultimă (Durand) este imaginea intimitătii odihnitoare… „figurile închise, pătrate sau dreptunghiulare pun accentul pe simbolic, pe temele apărării integritătii interioare… spatiul circular al oului, al pîntecului deplasează accentul simbolic asupra voluptătilor tainice ale intimitătii” (Durand)… pajul si fata se retrag într-un ungher tocmai pentru a-si desăvîrsi opera de fecundare… „odaia”, spatiu feminin prin excelentă, securizat, pîntecul si cupa, nacela proteguitoare, precum si cupa Graalului… în această odaie îl invită fata pe zeu să vină în spatiul intimismului extrem… „pătrunde în casă si în gînd” casa si gîndul, matricea si sabia, raza fiind aici un simbol profund sexual, astfel că relatia odaie-casă/cămara-ungher iată un traseu plin de semnificatii bogate… odaia corespunde si retortei athanorului… casa simbolizează elementul socializator, cetatea, participarea la fenomenul agorei, camera este locul unde se oficiază treburile zilnice, ungherul fiind locul ascuns prin excelentă, este fanta sexuală, este pîntecul, este cavitatea cea mai încărcată cu valente sexuale, este umedul uterinul, yoni, caliciu feminoid, în care se înfige spada masculină si din care siroieste sîngele, este caliciul vegetal, este scoica, uterul marin, ungherul mai este si acel spatiu sacramental al oricărei case în care se află un mic altar personal, larii si penatii sînt păstrati aici, aici vin membrii familiei să se roage, este altarul personal al casei, loc întunecat si umed, ungherul este un spatiu descensional, o intimitate pe care o găsesti după ce ai coborît cîteva trepte, face parte din temele recluziunii, ale fugii, ale ascunderii, ale tainicului loc în care se celebrează cele mai intime dorinte, în acest loc sacru se celebrează pînă la urmă hierogamia fetei cu pajul… toate celelalte spatii în care fata de împărat l-a chemat pe zeu nu au fost prielnice datorită răcelii sau dimpotrivă fierbintelii zeului, fenomenul caloric a împiedicat nunta alchimică… cu pajul este cu totul altceva, manipulatorul magic poate acum să înfăptuiască nunta si să ducă dinastia mai departe – si unde? – chiar în locul cel mai de taină al casei, al palatului, fiindcă fata si-a luat toate măsurile de prevedere, acum nu mai poate da gres… două forte actionează asupra fetei de împărat… una care vrea să o sacralizeze, să o înalte către sublim, către staturile noetice superioare, să o esentializeze, să o ducă în regimul diurn, strălucitor, empiric, fenomenal si alta – cea concretizată prin influenta pajului – care stă sub regimul nocturn, care vrea să o de-sacralizeze, să o coboare în mundan, în ungher, în materialitatea cea mai normală, către staturile pragmatice ale existentei… una este apolinică, cealaltă este dionisiacă… două terapeutici converg către fată… una este terapeutică ascensională, cealaltă este una descensională.
… Luceafărul propune „scheme axiomatice ale verticalizării” dimpreună cu o „practică ascensională”… altfel spus mijloace de a atinge cerul… am atins cerul sînt nemuritor – spune samanul… „scara figurează o ruptură de nivel care face posibilă trecerea de la un mod la altul” (Eliade)… în termeni bachelardieni Luceafărul îi propune fetei o „pteropsihologie” în care converg aripa, înăltarea, săgeata, puritatea si lumina… „usor el trece ca pe prag/ pe marginea ferestrei/ si tine-n mînă un toiag…” – întîlnim aici functia sociologică a suveranitătii – sceptrul, toiagul e încarnarea sociologică a proceselor de înăltare… dar sceptrul mai este conotat si ca falus… arhetipul monarhului patern si dominator… (Bachelard)… privirea… ochiul sau privirea sînt întotdeauna legate de transcendentă… lumina este cuvîntul, claritatea, cuvîntul care creează universul, logos pantokrator… logos spermatikon… cum îl atrage fata pe Luceafăr? – mai întîi fonetic, apoi prin evocare… numroase religii ne demonstrează cum că cuvîntul este asimilat cu puterea sexuală, iar verbul cu sămînta… cuvintele fetei avînd forta unei „nyama” binefăcătoare, astfel că fata de împărat îl inseminează acustic si fonematic pe erou mai întîi… iar din această sămîntă fonetică va lua nastere dorinta zeului… există la începutul poemei un semantism sexual, sporii fonematici ai invocatiei pătrund în corpul zeului… cu o capcană a sunetelor fata îl atrage pe erou… mantrele pe care le foloseste eroina duc la desteptarea dorintei zeului… (Durand) „fiecare divinitate posedă un suport verbal care este însăsi fiinta sa si pe care ni-l putem însusi recitînd mantra”… nu mai trebuie să dăm exemple de forta cuvîntului care poate vindeca sau poate ucide…
de ce nu vii tu, vină… formulele interogative sînt cele mai eficiente în acest tip de discurs pentru că ele provin din inimă (care este centrul universului)… Culianu „omul dotat cu un sintetizator fantastic produce efecte care lansate în spatiul pneumatic vor induce o magie intersubiectivă”, Cătălina suferă de o stare de confuzie între continuturile onirice si continuturile sensibile, această confuzie se întîlneste la operatorii schizofrenici, la samani, guru etc. si apoi de ce oare aceste insistente ale fetei de a chema pe Luceafăr asa de insistent? poate pentru că din cînd în cînd „pneuma” trebuie revitalizată, corpul eteric pur si cristalin la început a devenit opac, impuritătile materiale s-au încrustat în el… pentru a-si curăti, a-si purifica pneuma Cătălina apelează la astru, la o planetă din seria caldeană Luna, Mercur, Venus, Soare, Jupiter, or Venus este cea mai benefică, or Venus este Luceafărul… influenta planetei Venus are o mare importantă în purgarea pneumei Cătălinei… de-a lungul anilor fata de împărat si-a pierdut pneuma, acum vrea să obtină o curătire a „oglinzii cardiace”… restituirea puritătii originale stă la baza stadiilor yoga… pentru a curăta oglinda cardiacă, cavitatea aerată (akasa hrdaya) trebuie să vină din eter Luceafărul, dar sub formă domolită, pămînteană, nu rece, nu refrigerat, să fie muritor ca să poată intra în consonantă cu pneuma fetei… invocarea zeilor era urmată de manifestarea lor (autophneia)…
Recipientele poemei… Durand „scobitura după cum admite fundamental psihanaliza e organul feminin”, grota, ungherul în cazul nostru… numai vointa romantică de inversare a fost necesară pentru a se ajunge la considerarea „ungherului” drept un refugiu, un simbol al paradisului, cităm după Durand: „initial… grota este matrice universală si se înrudeste cu marile simboluri ale maturizării si intimitătii”, astfel că fata, după ce se maturizează magic după experienta cu astrul, se retrage în „ungher” cu pajul… acum ea este „coaptă” si se poate sexualiza în liniste… „în umbra falnicelor bolti” era locul sacru în care trebuia să se aprindă focul erotic… capela, grota, bolta sînt locuri feminine prin excelentă… fata îl asteaptă pe luceafăr să vină într-un loc sacralizat, feminin prin excelentă, pîntec, obscuritate, umezeală, întuneric, matrici sexuale, spatii securizante care pot asigura con-topirea celor două regnuri, solar si nocturn, celor două substante… bolta este athanorul mistic unde se poate înfăptui nunta…
Oglinda… apud Marin Mincu „ea nu are nici o realitate… nu are chip, dar capătă unul de împrumut, îndată ce un obiect se apropie să se oglindească în ea… Dacă cineva ar putea surprinde vreodată o oglindă care să nu oglindească nimic… adică să fie singură… tragedia oglinzii este că ea nu poate fi nici o secundă goală ci dimpotrivă se umple mereu de un altul… în ciuda materialitătii ei ca obiect oglinda este în esenta ei goală… tocmai de aceea are capacitatea de a fi orice, de a reflecta mereu pe altul… oglinda si visul aici în poemă nu sînt altceva decît modificatori energetici care fac posibilă întîlnirea dintre cei doi protagonisti… la fel „fereastra” se constituie într-un transformator energetic rational… trei operatori care sînt în acelasi timp figuri, tropi dar si înlesnitori magici… încă din strofa a treia apare „fereastra” care desparte două lumi, dar care este totodată si un tunel care uneste cele două lumi, cea astrală si cea pămînteană… „ea pasul si-l îndreaptă/ lîngă fereastră unde-n colt/ Luceafărul asteaptă”… fereastra este un loc minim de întîlnire, este prima poartă care face legătura între cele două lumi… este un element care de-construieste si filtrează două realităti, este un modelator spatial… ea limpezeste umorile… de fereastră se leagă si celălalt element de asumare a fenomenului si anume privirea… există o axă ascendentă a privirii fetei către astru… si una descendentă cea a privirii astrului către fată… punctul de întîlnire va fi o suprafată plană fereastra, oglinda sau visul… portile, pliurile prin care are loc întîlnirea… si actiunea totodată… Chiar si la nivelul simbolisticii luminos/întunecat vom avea diferente de referentialitate… din unghiul din care priveste fata dincolo de fereastră va fi luminos, strălucitor, incandescent… de sus locul pămîntean va fi receptat de către astru dimpotrivă ca întunecat, cenusiu… fata se află „în umbra falnicelor bolti” luceafărul va fi dimpotrivă în partea luminoasă „privea în zare cum pe mări răsare si străluce”… de sus castelul pare întunecat „si cît de viu s-aprinde el/în orisicare seară/ spre umbra negrului castel”…
