Marian CONSTANDACHE

PERSONAJUL FEMININ LA EMINESCU (III)

Luceafărul se revarsă din oglindă, din partea luminoasă, fata îl cheamă să-i lumineze viata, ea care se află în imperiul întunericului… portile prin care intră eroul în viata eroinei sînt marea, neptunicul, care este un loc al transformării termice… apoi o altă poartă este fereastra, acum eroul este schimbat, are în mînă un toiag, este aidoma unui voievod… a treia poartă este visul, o altă întrupare din elemente uranice, chaotice, dintr-o vale a chaosului vine eroul… în termeni textuali putem decela aici năzuinta luceafărului de a accede paradisul textului… eroul vrea să intre în text… în semnificatiile lui… are functia de lector în fabula… ce citesc din Mincu (eseu despre textualizarea poetică)… el, eroul vine dintr-o triadă… infern, trece prin vama pămîntului care este un purgatoriu pentru el, si ajunge în paradis… liantul care ar face posibilă intrarea în paradis este (ar fi) iubirea… dar iubirea îi este refuzată… astfel astrului îi este refuzată (vorbind în termeni barthesieni) relatia sintagmatică…conform teoriei barthesiene „orice semn include si implică trei relatii… una interioară, aceea care leagă semnificantul de semnificat (relatia dintre astru si fata de împărat), apoi două relatii exterioare, prima este virtuală si leagă semnul de alte semne (interventia pajului) a doua este actuală si leagă semnul de celelalte semne ale enuntului care îl preced sau care îl urmează… prima relatie este considerată de tip simbolic, a doua de tip paradigmatic si ultima de tip sintagmatic… tipurilor de relatii caracteristice semnului le corespund si constiinte diferite ale semnului… o constiintă simbolică ce vede semnul în dimensiunea sa profundă, înzestrat cu un prestigiu mitic, o constiintă paradigmatică ce stabileste o omologie între relatii binare si o constiintă sintagmatică, cea a raporturilor care leagă semnele între ele la nivelul discursului… constiinta sintagmatică prevede semnul în extensiunea sa, legăturile semnului anterioare sau posterioare, puntile pe care le aruncă spre alte semne… altfel tocmai legătura sintagmatică nu poate să o realizeze eroul… lectorul/eroul nu poate să citească textul…deosebirea dintre apa mării si oglindă… ultima oglindă nu are adîncime, nu are profunzime, nu poate fi explorată din interior… de aceea Hyperion se naste din apa mării… epifaniile sale se realizează în schimb pe suprafete plane, pe oglinzi artificiale… există o deosebire fundamentală între luciul apei si oglindă… marea este „utilizată” de zeu pentru a se transforma… marea este un lat pîntec care-l naste pe erou… dimpotrivă oglinda este un vehicol care transportă semnificatiile eroului… oglinzile sînt obiecte utile visului… deosebirea dintre luciul apei – care este genitrix-ul eroului – si oglindă îl putem evidentia într-un text al lui Bachelard „d’abord il faut comprendre l’utilité psychologique du miroir des eaux: l’eau sert a naturaliser notre image a rendre un peu l’innocence et de natural a l’orgueil de notre intime contemplation… les miroirs sont des objets trop civilisés, trop maniable, trop geometriques; ils sont avec trop d’evidence des outils de rêve pour s’adapter d’eaux-memes a la onirique”… prin „operatori magici” (Culianu) invocarea, chemarea, fata îl asimilează pe Luceafăr, îl absoarbe, îl intelectualizează… singurele posesii sînt cele vizuale, la nivelul privirii, iar erosul se realizează la nivelul incantatiei, la nivelul lumii sensibile, dar nu si la cel al tactilului… nu există îmbrătisare, nu există corporabilitate… numai eoni, numai transsubstantializări, numai vise, numai chemare… Hyperion suferă de o „dereglare a tuturor simturilor”… cu ajutorul privirii si al invocatiei fata de împărat îi prinde în plasa sa aparatul pneumatic… Culianu „actiunea magică are loc printr-un contact indirect, prin sunete si figuri care-si exercită puterile asupra simturilor văzului si auzului”… intrarea principală a tuturor operatiunilor magice este fantezia… „si ea vorbind cu el în somn/ oftînd din greu suspină/ o, dulce al noptii mele domn/ de ce nu vii tu, vină”… citim din tratatul De radiis al astrologului Abu Yusuf al Kindi următoarele propozitii care ar putea avea legătură cu cele mai de sus enuntate: „fiecare stea are natura sa proprie pe care o comunică prin razele ei… spiritul fantastic (spiritus imaginarius) – phantastikon pneuma – emite raze ce miscă lucrurile exterioare… bucuria, speranta, teama, durerea se transmit si ele lumii sub formă de radiatii… principalul accident necesar generării unui lucru prin modelul imaginii mentale este dorinta omului… manipularea magică are loc prin sunet, rugăciuni, descîntece, prin gesturi… folosirea sunetelor (phonai) a materiilor (hylai) si figurilor (chemata) pentru influentarea noeticului sensibil…
… eroul părăseste lumea sa astrală, imperiul său, casa sa, locul si matricea referentială, atunci cînd se află pe celălalt tărîm el nu mai are referentialitate, este suspendat, numai dorinta si mistica sa îl tin con-centrat, de ceva, de imaginea iubitei, ea fiind singura care îi poate asigura substantă, continut, el, eroul, fiind în bună traditie paleoastronomică un călător pe un tărîm pe care voia să îl civilizeze, el vine să impună norme unei fete de împărat, iubitei care l-a chemat, numai că cel care nu are referentialitate nu poate să străpungă codul, spre deosebire de rivalul său pajul, servul, sluga, care este dotat cu maximum de „social”, el este paj la curte, are o meserie, un statut, este fixat într-un sistem normativ, depinde de el, poate fi încadrat undeva, este opusul rătăcitorului, al nomadului, avem din nou lupta dintre două culturi, una asezată, agricolă si una nomadă „rătăcitor prin stele”, sînt două moduri de existentă, două genotipuri diferite, este tipul social al statornicului, al celui angajat într-un sistem echilibrat si cel al călătorului, al erantului, al misionarului care nu se poate atasa de nimic, de aceea Magul este rece, iar Cătălin fierbinte, iar fata va alege în cele din urmă pe cel fierbinte, pentru că ea nici măcar nu este o eroină, are o existentă destul de liniară, nu o putem nicicum asimila marilor eroine din literatură, Electra, Clitemnestra etc., etc., aici stă încă o dată strălucirea lui Eminescu, „persona” sa este o simplă fată care nu-si complică erosul, pofta cu mari planuri de desfăsurare metafizică, această doamnă Bovary eminesciană nu are profunzime, nici pedagogia imoralitătii feminine ale marilor modele literare, simplitatea ei este năucitoare, jocurile ei erotice sînt mai degrabă terapeutice decît senzuale, este – totusi – stabilă emotional, în-cîntă cu vraja ei, este doar la nivelul tentatiei, dar nu si al actului, adevăratele lectii de erotică portabilă le va afla Cătălina de la comunul paj, cel care o initiază subtil, încercuind-o, fata neopunînd seducătorului nici un refuz, nici o tentativă de a recuza actul subtil al iubirii, asta pentru că regimul diurn îi este rezervat pajului, lectiile sale de desacralizare încep prin negarea cerebralitătii, a meditatiei, el, pajul, îi cere fetei să nu mai stea pe gînduri, ci dimpotrivă să rîdă, să fie veselă, el stie de functia cathartică a rîsului, care este un instrument primar al desacralizării, rîsul este antimetafizic prin excelentă, înteleptii cerebrali si toti eroii civilizatori nu rîd, este binecunoscută respingerea rîsului de către patristică, rîsul este tocmai actiunea prin care dumnezeirea este negată, micsorată, ceea ce întreprinde pînă la urmă pajul este totusi o lectie de mortificare a fetei… „nu e nimic si totusi e/ o sete care-l soarbe”… nimicul redus totusi la un punct, iar punctul, cum spune Poulet, continuă spatiul, pentru că el contine totalitatea razelor, care dezvoltîndu-se ar îmbrătisa spatiul, si totusi el e fără spatiu pentru că nu se hotărăste să iasă din el acele raze… punctul este în acelasi timp umplut de totalitatea spatiului si lipsit de orice spatiu… el este deopotrivă tot si nimic… „e un adînc asemenea iubirii celei oarbe”…
Amiel spunea: „ce-l aruncă pe om în afara lui însusi? viata simturilor… ce îl concentrează mai mult? – rugăciunea” … analizînd-o pe fata de împărat nu trebuie să uităm ce a spus acelasi Amiel „… femeia e o pasivitate iubitoare care primeste ideea si scapără, dar nu se electrizează singură… singură virilitatea începe ceva în mod spontan, este o origine, un punctum saliens…” … care este esenta feminitătii?, care este secretul fecioarei eminesciene? care este misterul invocatiilor necontenite?… poate că Amiel să mă lămurească… „femeia îsi reparcurge toate impresiile în amintire… ea rumegă, într-un fel durerile si bucuriile, le întinereste, le ia de la capăt si le străbate din nou… această constantă plastică, acest circuit etern în jurul fiintei iubite are întotdeauna drept model miracolul feminin, maturitatea, incubatia… fiecare germene e învăluit, încălzit si protejat în inima si-n pîntecul femeii, astfel încît se dezvoltă, se întregeste, se dilată, se organizează si trăieste precum embrionul unei fiinte nemuritoare… „astfel putem gîndi că poate aceasta ar fi interpretarea strofei de la finalul poemei „cobori în jos luceafăr blînd/ alunecînd pe o rază” … fata de împărat stie că iubirea sa pentru astrul măret nu s-a stins si nu se va stinge niciodată, ea va purta în inimă si-n pîntec această dorintă nemuritoare, în pură potentialitate iar nu în act stă marea iubire si fata o stie, ea îl va „rumega” cum pe un mugure, îl va incuba de-a pururi în inima ei, nu-l va părăsi nici o clipă, pentru că potentialitatea iubirii îi va da pururi un fior de transcendentă si de legătură cu marea iubire, îl va visa mereu dincolo de cercul strîmt al determinărilor sociale, dincolo de asa zisa împlinire efemeră, pe cît de nemuritor va fi Luceafărul pe atît de caldă si fierbinte va fi iubirea fetei…
Conform teoriei tantrice în hinduism si în budism se distinge calea mîinii drepte (daksinacara), de calea mîinii stîngi (vamanacara). Tantranismul mîinii drepte sublimează, cerebralizează pasiunea sexuală sau amoroasă, se întemeiază pe învătarea unui maestru, care face magie simbolică. Tantranismul mîinii stîngi adoptă practicile sexuale certe initiatice, dar întemeiate pe corp, pe pasiune, antinomiste, apără credintele si ritualurile legate de demoni si de divinităti fioroase. Pajul este un personaj apotropaic, el este un protector, un apărător al fetei. Citesc despre bratul (stîng) în Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri: „Bratul este simbolul fortei, al puterii, al ajutorului acordat, al protectiei. El este si instrumentul dreptătii… Bratul este unul din mijloacele eficacitătii regale în calitatea sa de echilibru, distribuire sau mînă a dreptătii…” … două discursuri ascultă Cătălina. Primul discurs este al lui Hyperion, cel de al doilea al lui Cătălin, al pajului. Primul discurs este textul Vechiului Testament, al doilea este textul Noului Testament. În primul discurs întîlnim toiagul, adică legea, cerul, tatăl, marea, mama, palate si viata vesnică. Pentru că introduce sacrificiul, discursul Noului Testament va fi preluat de către eroină. Cel de al doilea discurs este de altfel si cel al pajului…
… „din umbra falnicelor bolti/ ea pasul si-l îndreaptă/ lîngă fereastră unde-n colt/ Luceafărul asteaptă”.
Două serii antinomice. Întunericul si fereastra. O intrare în oglindă. Eroina este acum Alice în tara oglinzilor. Visul se ordonează simetric imaginii ferestrei si celei a oglinzii. Două vehicole prin care eul transgresează mundanul. Spatii prin care eroina evadează. Întîlnirea dintre fată si Hyperion nu se realizează niciodată direct ci numai prin „intermediari simbolici”: fereastra, visul, oglinda. Nu avem clar exprimat în text vreun raport fizic direct. Nu se întîmplă nici o epidermizare a celor doi. Numai sub formă de emanatie, de crepuscul, de undă, se întîlnesc cei doi eroi. Alt vehicol este ochiul.. Eroina îl vede pe Luceafăr cu ochiul pineal, numai pe palierul noumenalului se petrece întîlnirea mirabilă. Începînd cu strofa a 15-a eroul, magul, astrul, se transformă păsind în lume, în realitatea obiectivă:
… „si-adînc necunoscut/ un tînăr mîndru creste”
… adică din inconstient, din celălalt regim se întrupează eroul, care trece pragul care se află pe marginea ferestrei… legătura dintre cei doi protagonisti nu se poate în-făptui si pentru că ea are loc pe terenuri sterile, oglinda, visul, clarul de apă…
… oglinda:
„Si din oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsă/ Ea îl privea cu un surîs/ El tremura-n oglindă”/ … si Borges declara, „datorez conjunctiei unei oglinzi si a unei enciclopedii descoperirea lui Uqbar” … si acest citat care-mi place enorm „oglinda nelinistea capătul unui coridor” … un nivel intertextual în această poemă este oglinda sau apa… aceste două realităti concură la transformarea eroului… pe aceste două suprafete se scrie un eveniment, o istorie… ele sînt receptori dar si emitori de sens, generatori… suprafetele acestora se schimbă neîncetat, apar mereu semne care generează sensuri si interpretări… sînt fragmente de text încorporate în Megatextul care este poema… actantii scriu neîncetat pe aceste coli… aici se realizează un discurs infinit… tot aici se produc si variantele de lectură… orice unitate intertextuală are drept functie o schimbare de sens… oglinda asemeni unui operator textual… Julia Kristeva „nous appelerons intertextualité cette interaction textuelle qui se produit a l’interieur d’un seul texte”… există un alt generator de intertextualitate si anume citatul „cobori în jos, luceafăr blînd” fiind un mesaj în interiorul altui mesaj… oglinda si luciul apei sînt si vehicole temporale… Hyperion se transformă în timpul călător, există astfel un alt timp al acestor module intertextuale care diferă de timpul actiunii propriu-zisă timpului… ei destructurează si detemporalizează actiunile… în aceste minuscule masinării ale timpului naratiunea capătă un statut de sine stătător, există un timp al povestirii dar si un alt timp care se naste în interiorul acestor vehicole: oglinda si luciul apei… eroul întreprinde călătorii în trecut sau în viitor, timpul acestor călătorii este altul decît timpul narativ al poemei…
… „porni Luceafărul, cresteau în cer a lui aripe”… „el zboară, gînd purtat de dor/ pîn piere totul, totul”… iată marea centrifugă romantică, vertijul, împrăstierea, vaporizarea, concepte atît de dragi romanticilor… „despre vaporizarea eului si apoi centralizarea lui” Poulet „este vorba de către invadarea universului de către spirit si acesta este mijlocul cel mai direct pentru spirit de a intra în contact cu zonele exterioare”… în poema noastră întîlnim o pluralitate de euri… eul concentrat este al Cătălinei dar nu întotdeauna pentru că eroina trece si prin momente de disipare, eul vaporizat îi apartine lui Hyperion… Cristina Hăulică amintea mai demult această asertiune „orice lectură este o nouă versiune, exactă sau trădătoare totodată care se înscrie pe orbita trasată în jurul textului nuclear… conceptul de text definitiv nu corespunde decît religiei sau oboselii”.
… pajul este un mercur etic si practic vorba lui Kerenyi, un Seelenfuhrer… Cătălina este Sophia, este umbra umedă a lui Jung, „alteritatea primară”
… Hyperion caracterizat prin grilă claudeliană „mă nasc, mă emit, mă ivesc, mă aprind, sînt un focar de lumină, de energie”… el este „vibratia nervoasă” si citim mai departe din minunata carte Figures et paraboles: „în perioada ce se poate numi embrionară ideea se bucură de un cîmp în jurul ei nelimitat. Ea este mereu la pîndă, o sensibilitate încordată în toate părtile, un instrument de captură, un soare de raze…” la fel si Hyperion stînd în centrul uriasei pînze de păianjen a universului asteaptă. El este un focar luminos, o entitate. Si în poetica claudeliană există un focar luminos: ochiul. „O lungă rază plecînd din centrul ochiului nostru se propteste de obiectul privit”… „Ochiul este un soare portativ” Eminescu face parte din pleiada poetilor expansivi: Goethe, Byron, Hugo, Lamartine. Hyperion poate spune aidoma eroului claudelian: „in my beginning is my end, in my end is my beginning” (East Coker). Simeon Noul Teolog în imnele sale nu spune altceva „si asa cum avînd pe Hristos ca pe Cel care a luat chip înlăuntrul lor, stau alături Celui ce luminează în chip neapropiat, asa sfîrsitul se face în ei începutul slavei, si, ca să fac întelesul mai clar, în sfîrsit vor avea începutul, iar în început sfîrsitul”.
Referitor la drumul pe care-l face Hyperion, la calea care este o methodă de a învăta suferinta si deziluzia, poate aceste aproximări tot din Eliot (The Dry Salvages) „and the way up is the way down the way forward is the way back”
„trăind în cercul vostru strîmt/ norocul vă petrece/ ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor si rece”… două imagini „cercul” si „lumea”… citesc în Durand: „mandala cercului e un simbol la puterea a doua, este un spatiu sacru de buzunar, de aceea este perceput ca strîmt”… el este si centru si este asimilat cu Paradisul iar cei doi eroi se află aici împăcati între figuri labirintice si florale, precum Adam si Eva neprihăniti, iar zeul de deasupra nu poate să fie decît maleficul sarpe care nu a reusit să corupă perechea, se poate citi aici prin prisma teoriei mitocritice un astfel de mit, propus incifrat de către Eminescu si anume că poetul a reusit să scrie altfel Cartea Genezei, zeul este aici sarpele cerut cu asiduitate de femeie, dar care nu poate să obtină pervertirea din cauza lui Adam-pajul, care prin iubirea sa a salvat omenirea… „nemuritor si rece” precum sarpele genezei...
„ungherul” face parte din figurile dreptunghiulare care pun accentul simbolic pe tema integritătii interioare, iată de ce pajul o duce pe fată mai întîi într-un ungher, pentru a-si apăra integritatea interioară… de partea cealaltă se află „cercul”, spatiul circular, care deplasează accentul simbolic asupra voluptătilor tainice ale intimitătii… numai aici în cerc poti ignora lumea exterioară, în acest spatiu încovrigat, rotund, securizant perechea va putea avea un viitor, este o pozitie embrionară deci o sperantă de perpetuare, în cercul-uter se găseste salvarea, opusă încovrigării se află nemurirea, vastă, necentrată, rece…
„si-n treacăt o cuprinse lin/ într-un ungher degrabă”… putem asocia ungherul cu grota, cripta, bolta… citim din Durand „grota e considerată în folclor matrice universală… se înrudeste cu marile simboluri ale maturizării si intimitătii, ca oul, crisalida si mormîntul”… pajul o atrage pe fată în acest „locus” pentru a o îndepărta de influentele cosmosului, o duce într-un spatiu feminizat prin excelentă, într-o încăpere intimă… citez în continuare din acelasi Durand „căminul, vatra trec drept femela în care se aprinde focul, acest mascul”… focul iubirii vrea să-l aprindă pajul în inima fetei… Durand spune: „avem nevoie de o casă mai mică în cea mare pentru a regăsi securitatea primară a vietii, acesta este rolul ungherului si micii încăperi întunecoase, al camerei tainice si ultime” … ungherul este spatiul prin excelentă fără martori, el reprezintă în constelatia intimitătii imaginea spatiului fericit, centrul pardisiac… pajul îi oferă fetei de împărat un spatiu intim, acel dolce farniente intrauterin, un spatiu genitrix, cald, umed, în care să poată procrea… este spatiul belsugului în opozitie cu cel astral, amorf, fără finalitate… sterpului i se opune la nivelul simbolismului imaginar umedul… centrul care este reprezentat de ungher se opune vastitătii stelare, cosmosului… pajul îi propune fetei o „notiune de centru” care integrează rapid elementul masculului cu cel feminin… centrul contine infrastructuri obstetricale si ginecologice, centrul
este buricul, omphalosul care se opune des-centralizării oferită de Hyperion… procesul de intimizare a eroinei se va face deci într-un spatiu închis, ungher feminin, vatră umedă si caldă, toate atribute ale unei perfecte împerecheri între două fiinte…
„o mreajă de văpaie”… la nivelul imaginarului poetic întîlnim această „constelatie simbolică”, această retea care emerge către o conceptie „rizomatică” chiar la nivelul semantismului simbolic, Eminescu operînd cu indoctori expresivi care sparg nivelele obisnuite ale imaginii transgresînd în metaforic intentia de plasticizare „tesînd cu recile-i scîntei/ o mreajă de văpaie”… este poate un vis „ascensional dirijat” (Bachelard) care contine o tehnică de închidere, de ascundere, de linistire, de acoperire a eroinei… si-n registrul verbal întîlnim semantismul verbului care are o nuantă de încetinire, de recluziune… verbele a închide, a revărsa, a atinge…
Tehnici de învăluire „…si pas cu pas în urma ei alunecă-n odaie”, subtilă, cetoasă, tesînd cu recile-i scîntei, o mreajă de văpaie”…… iată plasa, textura, cea sintactică, cea fenomenală… imaginea pînzei, a năvodului este preluată de imaginarul poetic din recuzita, din simbolistica vînătorului, a predatorului, a carnasierului, cel care aruncă plasa, cel care tese o „mreajă” pentru a captura, a imobiliza… imaginea eminesciană, simbolistica gestului poetic de a prinde, de a învălui, strălucitoare imagine poetică diafană si aeriană, simbolizînd imaterialitatea, dar si ambiguitatea semantică între mreajă si vrajă… cel care tese pînza trebuie să stea la pîndă pentru a-si surprinde victima… tot la fel procedează si Hyperion… stă la pîndă, o urmăreste… o însoteste abil pe acest parcurs ideatic, miscările lui sînt aidoma unei surori de caritate, a unei călugărite, există o terapeutică a gestualului, care-si are corolarul în tot atîtea gesturi de diafanizare a corpului care trebuie anesteziat, gesturi care nu exclud narcoza vizuală prin scintilatii de lumină, prin irizări subtile, printr-un ductus molatec însotite toate de o actiune de învăluire centripetă către o finalitate concretă…

Cătălin/ Pajul. Citit, des-conspirat în cheia lui Claude Bremond (Logica povestirii)… eroul nostru este „un informator întreprinzînd să semnalizeze altuia (Cătălina) eventualitatea unui proces de degradare a soartei acestuia de către un tert (HYPERION)… el mai este „informatorul voluntar care-si asumă un rol de revelator voluntar”… citim în continuare din această minunată carte… „am convenit să numim seducerea exercitarea unei influente tinzînd să trezească la un pacient dorinta unei stări plăcute si în subsidiar vointa unei actiuni concepute în vederea contribuirii la realizarea acestei stări „Cătălin este si un inhibitor…” … am convenit să numim sfat orice influentă incitînd un pacient să întreprindă îndeplinirea unei însărcinări pentru a obtine anumite avantaje”…Pajul este un „ameliorator al propriei sale soarte”…

Home