NOTE DE LECTURĂ
Muguras CONSTANTINESCU
POETUL NEBUN DUPĂ SONET
Într-un articol recent, Nicolae Manolescu vorbea de apropierea dintre poezie s i muzică în calitatea lor de „forme, organizări, construc t ii, de sunete sau de cuvinte” în care, „e totdeauna de preferat o formă goală, unui con t inut inform” (”Muzica înainte de toate” în România literară, nr. 35, 17 sept, 2010, p. 3).
De s i la o primă vederea ideea de „formă” goală poate speria, istoria poeziei o sus t ine strălucit, dacă e să ne gîndim doar la poezia barocului francez, italian sau spaniol, în care tema, a frumuse t ii femeii negre, a văduvei frumoase, a părului sau gurii iubitei etc. era doar un pretext pentru o nouă punere în formă, cît mai desavîrsită cu putin t ă s i „competi t ia” se ducea pentru formă, pentru perfec t iunea ei, nu pentru con t inut.
Această reflec t ie despre formă, organizare, construc t ie se asociază firesc cu una dintre cele mai rafinate, s lefuite s i practicate forme poetice s i anume sonetul, care ne interesează aici în rela t ie cu cei cei două sute de ani de sonet românesc s i cu un pasionat sonetist al ultimelor decenii, traducătorul s i poetul Paul Miclău.
Profesorul, lingvistul s i semioticianul Paul Miclău este deopotrivă poet, prozator, eseist si traducător. Scrie cu egală măiestrie în română s i franceză, excelînd cu precădere în genul sonetului, pe care l-a inovat sub aspectul structurii sale, fiind cunoscut s i recunoscut pentru aceasta de către speciali s ti.
A publicat recent câteva volume de sonete, Clipă fără sfirsit, Instant sans fin. Sonete, Ed. Cavaliotti, Bucuresti, 2009, Comorîstea. Versuri, Ed. Mirton, Timisoara, 2009, Sonetul despre sine, Ed. Semne, Bucuresti, 2009, Starea de sonet, Muzeul National al Literaturii Române, Bucuresti, 2009, publica t ii ce coincid cu celebrarea a două a două secole de sonet românesc iar pentru sonetist cu performan t a a două mii de sonete, detinând, astfel, „recordul”, ca să vorbim în termeni mediatici, în materie, în tara noastră.
Legăturile „primejdiose” ale poetului cu sonetul t in, fără îndoială, s i de gestul său de a traduce s i retraduce în limba lui Baudelaire Ultimele sonete ale lui Shakespeare de Vasile Voiculescu, prin anii 80, versiune reluată s i relucrată în 2000 s i în 2005. In prefa t a care înso t e s te ultima edi t ie a acestei transpuneri a unei „traduceri imaginare”, poetul-traducător mărturise s te dificultatea de a-l traduce pe relativ „tradi t ionalul” Voiculescu în limba în care sonetul a fost îndelung cizelat, începând cu poe t ii Rena s terii s i pînă la modernii Baudelaire s i Mallarmé.
De s i a trebuit sa încalce regulile stricte ale sonetului francez, care se îndepărtează de modelul shakespearian al poetului român, a făcut-o întru fidelitatea fa t ă de original, cu sentimentul că are parte de o „experien t ă împărătească” prin care poate transpune în altă limbă s i cultură textul „foarte dens, strîns, îmbogă t it cu imagini puternice, inedite”, al lui Voiculescu s i că îl situează astfel pe poetul român într-o meritată intertextualitate recuperatoare, în care apar s i ideile mai noi de „metasonet” sau de „metaimaginar”.
Deosebit de preocupat de neoretorică s i de prozodie, inspirat de experien t a de crea t ie poetică proprie dar s i de cea de tălmăcire, traducătorul Paul Miclău revine la prima versiune franceză pe care o dăduse sonetelor voiculesciene, utilizînd versul de paisprezece silabe, pentru a folosi în noile traduceri alexandrinul, pentru a recurge la rima fonologică, în locul celei grafice s i a renun t a la alternan t a între rima feminină s i cea masculină, adevărată „erezie” fa t ă de modelul francez, dar totodată importantă strategie de apropiere fa t ă de original. (”Intertextualitatea traducerii poetic” in Vasile Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare – traducere imaginară-/ Les derniers sonnets de Shakespeare – traduction imaginaire, Paralela 45, 2005, pp. 4-29).
Revenind la intertextualitatea recuperatoare, am putea spune că în înteriorul ei se situeaza s i sonetul poetului Paul Miclău, dacă e să luăm în considerare drumul sonetului în spa t iul românesc, schi t at de Mihai Dinu, „sonetolog” recunoscut, drum care începe cu Gheorghe Asachi, Iancu Văcărescu, Cezar Bolliac, continuă cu George Cre t eanu, Alexandru Sihleanu, Theodor S erbănescu; numele mari ale poeziei române s ti - Eminescu, Macedonscki, Barbu, Pillat, Voiculescu - au marcat s i ele acest drum s i au lăsat piese memorabile, uneori adevărate pepite, în istoria genului. Lor li se adaugă soneti s ti prolifici ca Mihai Codreanu s i Victor Eftimiu care respectă cu stricte t e modelul de inspira t ie petrarchistă propus de Eminescu cu „Vene t ia”. (Mihai Dinu, „Elogiu ingeniozită t ii metrice” în Paul Miclău, Starea de sonet, ed. cit.) A s mai pomeni aici s i minunatele piese date de S erban Foar t ă s i jocul cu sonetul al acestuia pe teme de „ethern pheminin”.
Dar de s i se mîndre s te cu cele două secole de ilustrare a genului la noi s i se reclamă de la această istorie a sonetului românesc, poetul Paul Miclau are curajul de a inova forma deja atît de elaborată a sonetului, demonstrînd că există un poten t ial de înnoire a sonetului românesc. Profesorul s i traducătorul de literatură franceză, poetologul care îl dublează de poet îl împing spre pariul de a introduce în sonetul său tiparul metric francez, modulîndu-l după tipul de rime române s ti. Este o performan t ă rară, pre t ioasă prin dificultatea ei, care arată importan t a deosebită acordată formei ca valoare de poeticitate.
S i aceasta pentru că sonetistul crede cu tărie în virtu t ile formei, crede că „structura vorbe s te”, că există „în toate speciile artistice latent un sens care provine din înse s i articula t iile formale”.
Sub impulsul spargerii canoanelor, în cazul de fa t ă prozodice, Paul Miclău încearcă să exerseze un nou alexandrin românesc de 12-13 silabe, în locul celui de 13-14 silabe numit s i alexandrin „carpato-dunărean” s i în locul endecasilabului, folosit prin tradi t ie în sonetul românesc. (Paul Miclău, „Structura vorbe s te” înDin parfum de gînd, Editura Universită t ii din Bucuresti, 2008, p. 6)
Iată un exemplu de punere în aplicare a noului alexandrin:
Au înghe t at deja silabele-n cuvinte
alături ele stau ca ni s te perle sint
legate pe un fir sub t ire s i plăpînd
liantul lor de vis abia de se mai simte.
(”Silabe-nghe t ate”, Din parfum de gînd, ed. cit.)
După cum observăm, performan t a în domeniul generic nu se opre s te doar la structură, fiindcă a s a cum era de a s teptat, poeticianul, semioticianul s i poetologul lasă urme specifice în tematica sonetului propunând „metasonete”, în care scriitura, arta s i sonetul sînt teme de predilec t ie iar lexicul este „insolitat”, dacă putem spune astfel, fiind presărat, ici s i acolo, cu termeni tehnici, scăpa t i din condeiul teoreticianului, ceea ce spore s te sentimentul de stranietate s i, uneori, de ludic, al acestor ingenioase versuri.
Mergînd s i mai departe, poetul ( s i, desigur, poetologul pe care îl ascunde) propune s apte categorii ale lumii ca sonete, în care intră „sonetul transcendent”, sonet de dincolo de lume în care spiritul devine sens, iar sonetul cântec de sfere, „sonetul interior”, care se instalează în inimă s i îi preia ritmul, „sonetul exterior” consacrat naturii cu ploaia de sonete, „sonetul trupului feminin”, model de imaginare a corpului femeiesc ca un sonet, „sonetul ca scriitură”, în care rela t ia de metasonet se întemeiază pe poemul care se autoscrie, „sonetul ca fiin t ă”, ce se manifestă ca fiin t ă s i intră în rela t ie cu omul, pentru a ajunge până la a s aptea categorie - „degradarea sonetului” - ce cunoa s te procesul trist de metamorfoză inversă, de cădere în absurd, de dezagregare a matricei (Paul Miclău, „Prefa t ă” în Sonetul despre sine, ed. cit.).
Dar nu această a s aptea s i ultimă categorie a unei matrici epuizate conchide s i define s te Starea de sonet, ci mai degrabă una opusă, jubilatorie, în care matricea înflore s te, prin structurarea s i construirea sa ingenioasă s i neobosită, la care se adaugă integrarea surprinzătoare a unui lexic s i a unei „terminologii” rezervate domeniului teoretic, care primesc adeseori, în contextul inedit, o vivifiantă tentă de ludicitate.
Astfel în „Poema”:
Mă-ntorc la mine-n crîng cu suflet de vioară
pe trupul meu mă cînt cu un străvechi arcu s
cu care am vibrat pe lungul meu urcu s
cînd anul tot era în corzi de primăvară
Lumina de pe deal dorea ca-ntîia oară
în al duratei col t să facă nou culcu s
Poema-n jur pă s tea legată de t ăru s
în iarba de discurs ea căuta comoară
(”Poema”, Starea de sonet, ed. cit.)
Si fiindcă veni vorba de „insolitarea” limbajului, trebuie să pomenim aici s i sonetele cuprinse în volumul Comorî s tea, scris în întregime în grai bănă t ean, adevărat gest „patrimonial”, în spiritul timpului nostru, de s i Paul Miclău nu se reclamă dintr-o astfel de atitudine. Ceea ce îl atrage, e mai degrabă „jovialitate” acestui exerci t iu: „Poezia în grai bănă t ean, scrisă s i consumată acasă, pune jovial între paranteze seriozitatea lumii de unde răsare, ea poate cultiva dezinvolt celebrul umor de la noi, ironia s i chiar sarcasmul […]” (”Jug de vremi”, Comorî s tea, ed. cit., p. 5)
Iată sonetul închinat mustului:
Pră cadă punem măr s îna
s i strugurii îi zdrobim
cotări t a o suim
t înînd-o bine cu mîna.
Ne este munca stăpîna,
Dar ne place s-auzim
Minucele cum sa-ngîn
Ca în pacima păgîna.
Să lasă mustu la fund
s î clipele îl pătrund,
în el cîntă viitoru;
cînd om bea dîn ro s u vin
cu suflet de cîncec plin,
o să rîdă în noi doru.
(”Mustu”, Comorî s tea, ed. cit.)
Revenind la volumele de sonete, ele abordează, în marea lor parte, temele clasice ale dragostei, timpului, vie t ii, mor t ii, femeii, crea t iei, compunînd o autobiografie, un jurnal interior al autorului care consemnează sistematic data s i locul elaborării fiecăruia. S i, ca într-un adevărat jurnal, scrierea este aproape zilnică. Prolificitatea aceasta nu a scăpat lui Mihai Zamfir care a vorbit despre unul din volumele sonetistului ca despre un „roman în versuri”, repro s îndu-i poetului că scrie sonete „a s a cum respiră” (Mihai Zamfir, „Roman în versuri”, România literără, nr.6, 2004).
Cu siguran t ă, într-o clipă de răgaz, Paul Miclău va alcătui un florilegiu din cele două mii de sonete, alegîndu-le pe cele care îl reprezintă cu adevărat. Dar că scrisul i se asociază cu respira t ia, poate să t ină s i de faptul că sonetul este mai ales ritm, sunet, muzicalitate s i deci, într-un fel respira t ie. Oricum ar fi, exerci t iul îndelung al poetului cu sonetul este un elogiu adus formei sale, organizării, construc t iei sale, cu atît mai provocatoare cu cît este scurtă dar strict guvernată de reguli. Răspunsul la provocarea dată de această răsfă t ată formă, cu s anse de a deveni milenară, t ine pentru Paul Miclău de ingeniozitate prozodică, ludicitate la pîndă, insolitare a lexicului poetic, intertextualitate s i, dacă îmi este îngăduit, „interprozodicitate”.
El ni-l dezvăluie drept poetul nebun după sonet, bîntuit de noul alexandrin pe care i-l propune spre reînnoire, îndepărtîndu-se de troheului desuet, îmbră t i s înd cu încîntare iambul blînd, cu nostalgii de rime masculine s i rime grafice, prins fără scăpare între „coduri” s i „noi reguli”:
De vise un gros strat în rînduri se depune
pe lucruri s i pe cîmp pe om ori pe mul t imi
pe sunete s i lini s ti pe umbre sau lumini
pe toate-n zone largi încearcă să le-adune
Oricum s i-oriunde-ar fi lui totul se supune
se unduie în văi ori stă pe înăl t imi
în spusele grote s ti ori verbii cei sublimi
sub soare răsărit ori cel ce se apune
Ici colo tot mergînd adulmec flori de gînd
ce cresc în concentrări ivite din adînc
Destinul vertical adesea mă îndeamnă
din vîrf la rădăcini în straturi s-iscodesc
sub lume ca să văd ce coduri se găsesc
s i care cu noi reguli pe mine mă înseamnă
(”Straturi de vise”, Starea de sonet, ed. cit.)
