Florin CONTREA

 

 

Un poet original, un poet ale esentelor, un poet al materiei în expansiune dar si al spiritului scor-monitor ce-si caută cu înfrigurare împlinirea, Lucian Vasiliu este si un apreciat poet al Iasilor – cel din legendă, din istorie si, mai ales, din inimă (1) – pe lângă asta si muzeograf, neobosit slujitor al culturii, în sensul cel mai nobil al cuvântului.
A fost prezentat călduros cititorilor încă din 1973 de Ioanid Romanescu în revista Convorbiri literare, de pe când poetul era încă elev al Scolii postliceale de Biblioteconomie din Bucuresti si venea la redactie cu “un plic voluminos” continând “un teanc de manuscrise sub brat” (2). După opinia lui Mihail Ursachi, tânărul scriitor “nu este un experimentator frivol ca altii, ci un devotat al esentei” (3).
Că este asa, o dovedesc limpede primele versuri din poemul Mierla de la Casa Pogor:

 “Chiar acum îmi ia vederea
mă aruncă în disperarea absolutului
mă umileste
mă îneacă si mă salvează de la înec  –
timp în care Dumnezeu
se furisează în laboratorul alchimic,
îmi bate la masina de scris texte
ilustrînd
alarma viermilor care compun
trupul meu
de functionar pe cale de disparitie” (4).

Este de remarcat faptul că în “Casa Pogor” se află acum sediul Muzeului Literaturii Române din Iasi, tocmai unde se află si “locul de muncă al poetului-functionar”. Despre afirmatia (dintr-o poezie) că acesta ar fi “pe cale de disparitie”, criticul Mircea A. Diaconu – autor al postfetei volumului, afirmă: “fidelul muzeograf caută în lucruri sigiliul lor. Prin urmare, poezia lui Lucian Vasiliu este una a aproximării mortii, a unei amenintări în care sălăsluieste, matern,  (în) spatiul nedeterminării temporale.(...) ceea ce trebuie cu adevărat retinut, este modul său original de a privi moartea ca apartinând organic fiintei. Cum altfel să explici “alarma viermilor care compun trupul meu”? (5).
Anul 1981, an în care a apărut volumul de poezii de debut al autorului, Mona-Monada (6) – a fost cu totul nefast pentru destinul poeziei si al culturii în general. Nu sunt de comentat aici motivele acestei situatii, care tin de o politică specifică totalitarismului dictatorial, ca de altfel si alte aspecte sumbre ale vietii cotidiene, pe care nu avem nici o plăcere de a ni le reaminti. Autorul, practicând din motive binecunoscute, un limbaj esopic, abscons – nu, totusi, prea greu de deslusit pentru cine e obisnuit cu modul de comunicare criptic în conditii de presiune socială extremă – reuseste să ne transmită mesajul său disperat, în versuri precum: “detinut al Ordinului LANCEA UTOPICĂ/ în numele unei/DEZORDINI universale/peste care DICTATOR era un vierme/al cărui nume este foarte greu de/ pronuntat/.../În ziua aceea,/ DICTATORUL însusi veni/ si-mi puse întrebarea fatală:/VREI ALTĂ LIBERTATE? ÎMPOTRIVA TA?” (7)
Imaginea vizuală si auditivă pe care o redă poe-tul, în continuarea poemului său, ne arată imaginea unei multimi nesfârsite pierdută într-un peisaj fantastic, multime în care recunoastem atât aspecte ale derizoriului uman si psihologic, integrată într-un tablou de dimensiuni gigante, cât si puternice semnificatii de tip simbolic:

“Coboram cu totii colina
peste toti plana marele corb
peste tot, mirosul de pămînt al
trupurilor noastre.
Iar mai în dreapta,
bărbati purtau pe umeri Mortul
iar mai în stînga,
femei purtau pe brate Nou-Născutul
iar mai în fată,
hăt, departe
un Nou-Născut si-un Mort pluteau
cu siruri de cocori tăcuti” (8).

Găsim aici – cum afirma si criticul Radu G. Teposu; “parabola morală si filosofică, bizuindu-se pe o recuzită hieratică, stranie si solemnă.”(9)
Titlul volumului Mona-Monada a fost inter-pretat de criticul Nicolae Manolescu, încă din 1987, ca îmbinând numele “unei Mona” si o idee de Leibniz – (rezultând – completăm noi) – “o eroto-logie lirică, jumătate serioasă, jumătate glumeată” (10).
Prima poezie cu acest titlu, având un număr de ordine impar, este remarcabilă prin sensibilitate si fantezie: “Dacă vei veni în noaptea asta/ vei sta în fotoliul pe care l-am cumpărat/ de la un evreu orb –/ îmi vei citi despre inubliabile/ întîmplări/ timp în care sobolanii mei favoriti/ te vor privi neîncrezători/(hetairă incendiară)// Va trebui să-i conving:/ tu esti una din noptile/ cînd ceasurile devin lichide/ca în tabloul lui Dali// Din cînd în cînd/ voi săruta ochii tăi abisali/ avertizîndu-te:/ sunt maratonistul//Inima:/ candelă luminînd unghere obscure” (11). 
Găsim aici două monade – esente ale poeziei vasiliene, aflate într-o pozitie de contrarietate absolută una fată de cealaltă, una semnificând – se pare, binele suprem; monada pozitivă Mona, evanescentă, iluminând încăperea în care va intra cu aura ei “inubliabilă”, iar – pe cealaltă parte, monada negativă, neagră, absolută, simbolizată de sobolanii demonizati12, ce misună dizgratios printre mobile prăfuite, emanând repulsie, teamă nedefinită, si-o intensă undă de dispret.
Dintre spiritele tutelare pe care poetul si le revendică drept înaintasi, îsi luneca umbra aripei Corbul lui Edgar Allan Poe în poezia închinată Lui: “Corbul domnului profesor e o închipuire,/ lovind în fereastra de gheată cu ciocul subtire”13, precum si îngerul dostoievskian: “despre care vă vorbesc se numeste/ Dimitri Karamazov” (14).
În 1983 autorul îsi continuă activitatea poetică în volumul Despre felul cum înaintez (15). Poate cea mai interesantă operă poetică din această carte ni se pare a fi Sobolanul Bosch pe care o prezentăm în întregime: “Absent la Apelul de seară:/ sînt condamnat la trei nopti de gardă./ ORDIN:/ să nu pătrundă sobolanul Bosch!// Îl las să vină./ Îmi roade cătusele/ Crant! Crant! Crant!/ Dezertez./Plutesc peste/ acoperise/ orase/ imperii// Naufragiile îmi amintesc/ de alte naufragii/Prizonierii,/ de alti prizonieri./ Cătusele,/ de alte cătuse.// Sînt readus în gratioada celulă./ ORDIN/ Să nu pătrundă/ sobolanul Bosch!/ Crant! Crant! Crant!” (16)
Nu credem că poate fi analizată în toate semnificatiile sale această poezie, fără a tine seama de contextul istoric în care a apărut. Arta era supusă unor comandamente rigide de ordin politic; orice regim totalitar – de extrema stângă sau dreaptă, nu admitea decât acea formă de artă care nu punea probleme omului de rând, legată de aspectele întunecate ale realitătii.
Cenzura nu-i suporta pe nonconformisti, pe autorii care gândeau de capul lor si-si puneau cu adevărat probleme serioase asupra existentei, a binelui personal sau public etc. Mari pictori, precum artistul german dintr-o epocă postfeudală, cum era Hieronimus Bosch, care reprezenta scene tragice, întunecate precum cele din Corabia nebunilor, sau Masacrarea copiilor, erau socotite “decadente”, “denigratoare” sau, numai, “deprimante”, nocive – pentru marele public.
Un asemenea ferment “distructiv” la adresa “linistii publice”, era asimilat unui “sobolan decadent” care “roade” la temelia edificiului social, permite evadarea din front a artistilor însetati de absolut, pot provoca “dezordini sociale”, de aceea trebuia împiedicat să se exprime pe plan artistic, intimidat si – dacă nu e posibil altfel, înlăturat din tară sau chiar din viată. Textul poetic primeste o subliniere ironică, sarcastică pentru a ilustra o situatie morbidă, un climat artistic cenusiu, apăsător.
Al patrulea volum de versuri semnate Lucian Vasiliu apare la Cartea Românească în 1986 si poartă un titlu semnificativ în plan spiritual: Fiul omului (17). Tematic si stilistic este vorba de o continuare a ver-surilor publicate anterior, doar că s-a mai accentuat elementul alegoric si simbolic axat – de data aceasta – pe un subiect narativ legat de propria-i biografie – întegrată în ciclul universal al existentei. Poetul se astepta ca destinul să-i aducă un fiu, dar acesta – în întelepciunea lui metafizică – i-a întors dorinta altfel si i-a dăruit... o fiică. Cităm din Fiica noastră:

“Noi asteptam Fiul si veni Fiica,
învesmîntată în straie imaculate,
bătînd din aripi, pe spate,
cu ochii încă nevăzători, cu auzul nepervertit,
cu degetele neapucătoare, cu limba nenăscătoare –
Lu-Luiza, fetita, amanta, mama, bunica,
bucuria si frica, rugăciunea si blestemul
altarul vietii noastre, unt-de-lemnul” (18).

Bucurie si îngrijorare, extaz la ideea integrării biografice în absolut, îngrijorare privind destinul natiei sale, măcinată de un destin politic si economic nemilos: “Desert al desertăciunii,/ fictiune a fictiunii/ Într-o grotă al cărei cancer eram/ Auzeam cocorii:/ îsi rostogoleau craniile prin ceruri.// Auzeam doicile:/ pregăteau manevrele de iarnă./Auzeam lupii tineri:/ sfîsiau gardul cu sîrmă ghimpată/ Eram îmbastiliat în Marele Întuneric,/laolaltă cu pestii, cu dinozaurii, cu mierlele/arborelui meu genealogic”(19).
Imaginea pe care autorul versurilor ne-o pro-pune este impresionantă, coplesitoare chiar prin intensitatea ei, psihologică; totusi nu în acest element exterior rezidă forta ei expresivă. Tinta poetului este mai înaltă, vizează, cum observă si autorul postfetei, Mircea A. Diaconu, pătrunderea în “zone inaccesibile, unde imaginile dau seama despre realitatea esentială”(20). 
În Monada cu nr. XX din acest volum, găsim dihotomia clasică, a vechiului – supus unui calvar perpetuu, si a noului – în care îsi va face, în fine, loc si speranta într-un paradis presimtit: “De partea noastră este copilul/ si este veteranul./ Să nu te îndoiesti de mine:/ astăzi am fost copil/ mîine voi fi veteran//...// De partea noastră este cîrtita/ si este mierla./ Să nu te îndoiesti de mine:/ astăzi am fost cîrtită/ mîine voi fi mierlă”(21).
A fi cârtită, în simbolistica poemului vasilian presupune a fi încarcerat în adâncul întunecat al pământului, a nu avea parte de ceea ce înseamnă li-bertatea de a te misca în ce directie voiesti, a fi orb la lumina spiritului, a fi redus la mizeria materială a cotidianului; pe când a fi mierlă presupune, pe lângă dreptul de a zbura unde doresti, si a-ti face cunoscută simtirea si vointa prin cântecul atât de pretuit.
Se simte o modificare de ton si în poezia lui Lucian Vasiliu în primul volum de poezie publicat după 1989. Verile după Conachi (22) implică, firesc si o întoarcere spre trecutul istoric, dar si o întoarcere în sine. Tonul devine mai relaxat, mai putin metafi-zic, dar si mai ironic, umoristic chiar – referindu-se la necazurile mărunte – sau foarte “mari”, aduse de sciatică si de leacurile necesitate de aceasta: Discopatie IV, “Serv al sciaticii divine/ (S-l si L-5 mi-s lumînări de soi)/ m-astern/ durerilor să mă decline/ în disco-paturi surde,/ de strigoi”(23) etc.
În Expozitie de grafică si pictură autorul relaxat, simte din nou dorinta de se întoarce la esente: “Merg în lungul acestui zid/ si mă visez iederă/.../ merg în lentă deplasare/ prin penumbre aurifere/ si-mi pare/ că am memorie de înger” (24). Atmosfera este acum mai eterată, spatiul mai încărcat de lumină vibrantă. Tonurile policrome aduc o mai mare varietate în senzatii iar profunzimea ideilor pare a se risipi în mediul ambiant. Departe de fi un repros, constatarea critică mentionează nu-ante noi, imposibil de obtinut în epoca anterioară.
O inedită perspectivă avem notată si referitor la poezia geniului eminescian, vezi Statuia lui Eminescu, noaptea: “Privesc statuia lui Eminescu, noaptea./ O noapte imperială./ În preajmă, iau cina tîrzie/ măturătorii de stradă, femei si bărbati./ Au chipuri tăcute, imemoriale/ Mai multi sobolani se adună brusc/ în jurul statuii/ într-un cerc conspirativ./ Încep să cînte pe trei voci,/ vociferînd:/ ”Poetul este un impostor!/ Nu descrie realitatea!/ Îl vom sfîsia, îl vom sfîsia!”// E aproape media noptii, în Europa/ Măturătorii se ridică tăcuti,/preiau măturoaiele/ si pun pe fugă sobolanii asedianti...// Privesc statuia lui Eminescu, noaptea./ O noapte clară si sfîntă/ încît poti citi oda (în metru antic)”(25).
Este semnificativă, în această poezie evocativă, constatarea unei realităti pe cât de surprinzătoare, pe atât de triste în sinceritatea ei inocentă. Este vorba de răsturnarea valorilor în constiinta multor semeni de-ai nostri. Desigur, nimic nu trebuie generalizat, dar o mutatie la nivelul mentalitătii sociale este evidentă.
Fiecare epocă prin care trece societatea are elemente care sunt permanente – “perene” se spunea cândva, si care tin oarecum de esente, de straturile adânci ale mentalului colectiv, dar si elemente supuse unor schimbări permanente. Acestea sunt de suprafată, dar cum aparenta uneori înseală, tocmai acestea ne apar ca cele mai rezistente în timp. Despre poetul care si-a dedicat existenta artei sale tutelare – am numit poezia clasică, romantică, trecută prin filtrul idealelor platoniene, teoretizate cândva de Titu Maiorescu, s-a creat un autentic cult, pe deplin justificat; atât tinând seama de o valoare artistică de neatins, cât si de o profunzime a ideilor apropiată de a filosofiei clasice.
Crizele continue ale umanitătii, mai ales gene-rate de războaiele nesfârsite, regimurile de un fanatism nemaiîntâlnit încă – amintind de epocile medievale, domnia bunului plac al conducătorilor, mizeria, sărăcia, nesiguranta vietii – au dus la o degringoladă, la o confuzie în mintea oamenilor simpli, si chiar al celor care ar fi trebuit să fie mai “luminati”. Nici poezia, arta în general, nu a scăpat de această pasiune distructivă – în numele nobil al “constructivismului” de tot felul.
Mihai Eminescu a fost contestat în timpul vietii, recunoasterea venind târziu, poate prea târziu pentru sensibilitatea poetului, care si-a sfârsit zilele în conditiile cunoscute. Ulterior, a fost asezat, pe merit, pe un piedestal de neatins, chiar dacă unele dintre aspectele artei sale au părut – din perspectivă moder-nă, inactuale. Critici si istorici de prestigiu, îi numim la întâmplare pe G. Călinescu, P. P. Perpessicius, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Ion Negoitescu etc. i-au dedicat monografii de valoare necontestată. Dar, pentru Eminescu, se pare că a venit din nou contestarea, de data aceasta mai mult din partea unor persoane dornice de o glorie imediată. Nu este cazul să aducem acum exemple de acest tip, esential este că fenomenul există si este cu totul supărător. Poetul Lucian Vasiliu, prin această poezie-omagiu, ia o pozitie fermă, de respingere hotărâtă a “corului de denigratori“ ai geniului eminescian. 
Este timpul să analizăm si ultimul volum din antologia la care ne-am referit. Titlul interesant, Lucianograme (26). Despre “Scara” din acest volum, criticul Bucur Demetrian afirmă într-un articol că “este drumul spre poezie, către textul care se naste din text, într-o postmodernă scriere, care îmbină sobrietatea cărturarului cu rostirea neîmblânzită, voluptoasă si ironică...” (27).
Din prima poezie a volumului retin o imagine de o expresivitate penetrantă: “e iarna cartierelor cu genunchii la gură”(28), când ghemuiti de frigul teribil al iernii moldovene, copiii se zgribuleau în colibe, visând cu ochii deschisi la o lume de povesti mirifică, ce, poate, va veni cândva si pentru ei.
Continuitatea artei poetice este vegheată de custodele ei, într-o inedită – si emotionantă – profesiune de credintă: “Aici, în curtea Casei cu turn din Copou/ voi reciti versurile poetilor morti,/ pînă mă voi naste din nou”(29). Este emotionant să constatăm această deschidere spre domeniul clasic al culturii din partea unui practicant avizat si competent al celei moderne.
Personificarea este acea figură stilistică ce pare a fi capabilă să dea viată unor obiecte aparent neînsufletite, transmitându-ne fidelitate si afectiune vie: “doar masina de scris/ mă asteaptă răbdătoare si castă/ cersindu-mi mîinile albe ca varul”(30). Versurile continuă cu un omagiu al mâinilor care – precum la Arghezi – sunt capabile de cele mai neasteptate actiuni benefice pentru evolutia noastră umană.
În “camera cu tavanul jos” din poezia Epistolă către Don Cezar, cei sapte ghemuiti în jurul mesei, din grupul poetilor – intitulat emblematic Sigma, se instituie într-un inedit “atelier de potcovit inorogi” care au ca principală ocupatie slefuirea nefericitelor, chinuitelor de metafore(31) – nevoite fiind să suporte nenumărate metamorfoze până la a ajunge la mult râvnitul “bun de tipar”. Despre aceas-tă metaforă, criticul Mircea A. Diaconu mai afirmă că este “aproape semnul abandonării, al dedublării fată de concret”, “chiar solutia înregistrării realului fundamental” care contine “un substrat eleat si heraclitian, o înseninare abstractă, o fascinatie melancolică în fata tainei care face ca lumile să se contină unele pe altele.(32)”
O esentială Lucianogramă (2):

“Tin în brate metafora.
Metafora de acum
tine în brate
metafora de altădată.
Fulgerul străbate meduza
până-n adîncurile mării,
la Vama-Veche”(33)

Desigur, e vorba numai de o impresie poetică – un fel de blitz în versuri – dintr-o vacantă turistică la mare.
Dintr-un alt periplu, de data asta parizian, retinem o discutie cu Matei din Rădăuti, care “Sustine că nu întîmplător/ în limba noastră si a altor rase/ lumina, solitudinea, însăsi moartea/ (cu fiicele ei)/ sînt substantive de genul feminin.” (34) Constatarea în sine este în măsură să ne pună pe gânduri prin semnificatia sa, mai mult culturală decât poetică.
Din poezia Huhurezii, aezii, extragem o strofă semnificativă pentru starea de spirit a poetului aflat într-o stare a sănătătii destul de incertă: “Din zi în zi, inima mea/ scade la mal,/ mîinile îngheată ascultînd/ marsul triumfal/ al inorogilor prin ceată (35).” După cum a observat Mircea A. Diaconu, în studiul din care am mai citat, “melancolia este starea dominantă a lirismului lui Lucian Vasiliu, o malancolie care a decantat tragicul si căreia progresiva ironie (dacă numim asa tendinta înstrăinării de sine) îi dezvăluie fondul sfâsietor.“(36)
Pentru a conchide, cităm din micul poem Continuitate, ce pare a tine loc de “artă poetică”, în care autorul încearcă să se situeze în lantul valoric al poeziei clasice si moderne românesti:

“Vasile Alecsandri citeste poezii
de Costache Conachi.
Mihai Eminescu citeste poezii
de Vasile Alecsandri.
Lucian Blaga citeste poezii
de Mihai Eminescu.
Cezar Ivănescu citeste poezii
de Lucian Blaga.
Lucian Vasiliu citeste poezii
de Cezar Ivănescu
De Lucian Vasiliu
cine citeste poezii?”(37)   

Se prefigurează aici un drum original, o cale ce duce de la un preclacisism moldav anacreontic, la romantismul timpuriu, la clasicismul împlinit, apoi, la diferite faze ale artei poetice moderne. O selectie subiectivă valoroasă prin ineditul ei, prin accentele lirice sau dramatice care pot fi detectate în propria sa operă. Totusi, autorul rămâne în esenta sa original, credincios drumului pe care si l-a ales.
Interogatia din ultimul vers presupune unele reflexii; meditative sau melancolice, după caz. Ni se sugerează cumva că, prin poezia sa, lantul se rupe definitiv? Că nu se va mai găsi cineva capabil să reia urcusul atât de spinos acum, dar atât de fascinant al poeziei?
Unele aspecte ale realitătii culturale de astăzi par a-i da dreptate. Acum ritmul existentei noastre cotidiene este mult mai rapid si neprevăzut. Însăsi starea poeziei, în genere, pare a fi pusă în pericol de mentalitatea din ce în ce mai materialistă a semenilor nostri, care – confruntati cu rigorile aspre ale economiei de piată si de consum, par a nu-si mai găsi timpul necesar pentru a mai medita la ce ni se întâmplă, dar să mai găsească răgaz pentru a citi, să nu zic si a mai scrie versuri.
Pe de o parte sărăcia unora, pe de altă parte, comoditatea altora care, dispunând de facilităti pseudoculturale, nu găsesc necesar să se mai ocupe si de propria lor perfectionare. În plus, cărtile apărute nu sunt citite decât rar si selectiv, nu sunt cumpărate, ori nici nu apar în tiraje care să-i multumească măcar pe cei interesati.
Dar tocmai în asemenea context, o creatie poetică precum este cea a lui Lucian Vasiliu este de apreciat.

 

NOTE
1 Vasiliu, Lucian, din Alte titluri: Albumul Iasi, Editura Cronica, 1994, Prin Iasii de odinioară, Editura Cronica, 1996, Iasii între legendă si istorie, Editura Institutului European, 1997, Iasi, orasul din inimă, Editura Polirom, 1999, Iasi – citadelă europeană, Editura Sedcom Libris, 2003, în Sobolanul Bosch (antologie de poezie 1981-2006), Editura Paralela 45, Pitesti, 2006
2 Romanescu, Ioanid, în Convorbiri literare, 1973, cf. op. cit., p. 162
3 Ursachi, Mihai, în Opinia studentească, cf. idem, op.cit., p. 162
4 Vasiliu, Lucian, Mierla de la Casa Pogor, din volumul Mona-Monada, poeme, Editura Junimea,, 1981, cf. op.cit., p. 9.
5 Diaconu, Mircea, A., Un ascet al metaforei, cf. op.cit., p. 170
6 Vasiliu, Lucian, Mona-Monada, poeme, Editura Junimea, Iasi, 1981
7 Vasiliu, Lucian, în Proprii ipostaze ale propriei geneze, în op. cit., p. 26
8 Vasiliu, Lucian, idem, op. cit., p. 28
9 Teposu, Radu, G., în Tribuna României, 1987, cf. op.cit., p. 164
10 Manolescu, Nicolae, România literară, 1987, cf. op.cit., p.164
11 Vasiliu, Lucian, Mona-Monada (III), în op. cit., p.14
12 Diaconu, Mircea, A., “unul dintre simbolurile frec-vente... acela al sobolanului Bosch. În conditiile în care sarpele, păianjenul, viermele, vulpea, ariciul, semne ale materiei care lunecă în întuneric si-n moarte, apar meta-foric cu oarecare frecventă, sobolanul e chiar prototipul unei viziuni si al unei atitudini”, în op. cit., p. 170
13 Vasiliu, Lucian, Edgar Allan Poe, cf. op. cit., p. 32
14 Vasiliu, Lucian, Dimitri Karamazov, cf. op. cit., p.28
15 Vasiliu Lucian, Despre felul cum înaintez, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, p. 70
16 Vasiliu, Lucian, Sobolanul Bosch, în Despre felul cum înaintez, cf. op. cit., p. 73
17 Vasiliu, Lucian, Fiul omului, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1986
18 Vasiliu, Lucian, Fiica noastră, cf. op. cit., p. 85
19 Vasiliu, Lucian, Octombrie, cf. op. cit., p. 89
20 Diaconu, Mircea, A., în Posfată la op. cit., p. 171
21 Vasiliu, Lucian, Monada (XX) din volumul Fiul omului, cf. op. cit., p. 105
22 Vasiliu Lucian, Verile după Conachi, poeme, Editura Junimea Iasi, 1990
23 Vasiliu, Lucian, Discopatie, IV, în Verile după Conachi, cf. op. cit., p. 125
24 Vasiliu, Lucian, Expozitie de grafică si pictură, cf. op. cit., p. 128
25 Vasiliu, Lucian, Statuia lui Eminescu, noaptea, cf. op. cit., p. 138
26 Vasiliu, Lucian, Lucianograme, poeme, Editura Axa, Botosani, 1999
27 Demetrian, Bucur, în Ramuri, 2000, cf. op. cit., p.166
28 Vasiliu, Lucian, Anima mundi, cf. Lucianograme, op. cit., p. 143
29 Vasiliu, Lucian, Casă memorială, cf. op. cit., p. 144
30 Vasiliu, Lucian, Masina de scris, cf. op. cit., p. 145
31 Vasiliu, Lucian, Epistolă către Don Cezar,  op.cit.,p.146
32 Diaconu, Mircea, A. în Postfată la op. cit., p. 173
33 Vasiliu, Lucian, Lucianogramă (2), cf. op. cit., p. 147
34 Vasiliu, Lucian, Matei din Rădăuti – Paris,  op.cit., p.148
35 Vasiliu, Lucian, Huhurezii, aezii cf. op. cit., p. 150
36 Diaconu, Mircea, A., cf. op. cit., p. 172
37 Vasiliu, Lucian, Continuitate, cf. op. cit., p. 158