ESEU

Daniel CORBU
POEZIE SI CONFESIUNE

Manifestare a frumusetii absolute, Poezia nu poate fi confesiune pură. Ea ar atinge cotele deriziunii dacă ar fi doar un jurnal liric, adică un caleidoscop de însemnări au jour le jour. Iar noi nu considerăm jurnalul altceva decît un roman haotic în halat de casă.
În esenta ei, Poezia e inutilă, dar, bazată pe principiul plăcerii, o plăcere „cea mai intens înăltătoare si pură“, nedefinită, cum afirma Edgar Allan Poe, ea nu poate pleca decît de la ideea că „frumusetea este singurul domeniu legitim al poemului“1.
Desi în Prelegeri de estetică vedea în poezie si în artă, în general, „modul cel mai înalt în care adevărul îsi construieste existenta“, Hegel prevedea, încă din secolul nouăsprezece, aruncarea ei spre periferie si oracula că ea nu va mai ocupa energiile centrale ale omului, centrul fiind ocupat de spiritul cercetării rationale, de stiintă. Însă ideea artei pentru artă a sugerat-o Kant prin expresia Zweckmässigkeit ohne Zweck (finalitate fără scop) si a formulat-o cel mai bine la francezi Benjamin Constant, într-o însemnare din 11 februarie 1804 din Journeaux intimes:„L’art pour l’art, et sans but; tout but dénature l’art. Mais l’art atteind au but qu’il n’a pas“ (Artă pentru artă, si fără scop; orice scop denaturează arta. Dar arta îsi atinge scopul pe care nu-l are.)
După aceste opinii se poate scrie (s-a si încercat!) o adevărată istorie a actului gratuit care e poezia si o istorie a demersurilor eseistice despre actul gratuit. Interesantă ideea lui Alfred Jarry despre actul gratuit din foarte citatul său eseu, Les monstres (1895): „Se obisnuieste a numi monstru concordanta neobisnuită a unor disonante: asa se definesc, pentru cel lipsit de întelegere, centaurul, himera. Numesc „monstru“ orice frumusete originală, inepuizabilă!“
Prin urmare, poetul este un deformator de ideal, el este mecanismul complex de deturnare a realului, este un paradis al erorii, iar spiritul poetic ar fi, dacă e să-i dăm dreptate lui Mallarmé, „un ange à cuirasse fauve“ (un înger cu sălbatică armură).2 Confesiunea e astfel un element pulverizat în text, voalat. În acest caz, putem afirma si noi alături de Borges: „Poemul e un cîstig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei mari dorinte, si nu istoria unui fapt.“3
În capitolul IX din Poetica, Aristotel spune că datoria poetului nu e să povestească lucruri întîmplate cu adevărat, ci lucruri care ar putea să se întîmple în marginile verosimilului si ale necesarului. Tot în acest capitol, Stagiritul proclamă superioritatea poeziei fată de istorie, precizînd că „poezia înfătisează mai mult universalul, în timp ce istoria înfătisează mai degrabă particularul.“ Si continuă, în ideea explicitării: „istoricul nu se deosebeste de poet prin aceea că unul se exprimă în proză si altul în versuri (de-ar aseza cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai putin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfătisează fapte aievea întîmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întîmpla.“ Aceste fapte de care vorbeste Aristotel nu trebuie să fie faptele personale ale poetului, stiut fiind că „cele mai simple teme ale realului se pretează la variatiuni infinite“.4
Ajunsi în acest punct, ne permitem să facem o divagatie, care ni se pare necesară si care porneste de la faptul că multi teoreticieni ai fenomenului poetic de la 1850 încoace trec sub tăcere imensa contributie a lui Edgar Allan Poe, tradus în integralitate în Europa de Baudelaire cel tînăr, pe cînd el însusi îsi căuta calea originalitătii.  Poe a ajuns si teoretician al poeziei pornind de la efortul său obstinat si aproape neomenesc de a reînnoi lirismul. Dotat, cum se stie, cu o inteligentă si o luciditate iesite din comun, precum si cu o neobisnuită fortă analitică, acest derbedeu al literelor americane, cum a fost considerat multă vreme în tara sa, poet si ziarist la New York, E.A. Poe, cel care la 37 de ani era găsit mort într-un sant, a doua zi după alegerile democrate din America, este si autorul unor strălucitoare eseuri despre poezie, între care cel cu titlul Principiul poetic. Pătrunzînd substanta poeziei, aici el îi demontează mecanismele esentiale. Constatarea principală în aceste eseuri e aceea că poezia a ajuns să fie coplesită de elemente străine naturii sale. Si Poe enumeră, în acest sens, faptele istorice si legendare, descrierile, consideratiile filozofice, ideile stiintifice, considerîndu-le proprii cunoasterii discursive si străine naturii poeziei. Este chiar conceptia poeziei pure, a poeziei absolute, preluată în Europa de Baudelaire, Mallarmé si Valéry. După întîlnirea cu opera lui Poe, poezia lui Baudelaire, de exemplu, n-a mai fost ca aceea a lui Lamartine – autobiografie sentimentală –, ci o mască pictată în culori violente, în spatele căreia adevărul lui personal e doar fermentul unor procese psihice depăsind determinările individuale. Mergînd pe linia coborîrii verticale pînă dincolo de constient initiată de Poe si Baudelaire, Rimbaud a descoperit un al doilea eu, unul poetic, insesizabil, cel care e altul („Je est un autre“) si e, în acelasi timp, adevăratul loc al gîndirii („On me pense“).

* * *
 „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să-i cer?“5
Trei mi se par a fi categoriile negative, un fel de idoli baconieni, cu care operează din plin poezia ultimilor cincizeci de ani: Eseismul, Estetismul si Artificialitatea constructiei poemului.
Eseismul este blestemul timpului nostru. Nimic nu e exhaustiv. Oricît am vorbi, rămîne ceva de spus. Clasicii epuizau un subiect. Poetii timpului nostru sînt verbiosi si de multe ori textele asa zis poetice sînt rezultatul eului superficial care estetizează si artificializează în acelasi timp. De multe ori speculatii abracadabrante trec drept poezie.
Fenomenul de criză a literaturii, despre care se înnegresc atîtea pagini, porneste chiar de la categoriile negative amintite mai sus. Si nu gresea Jovan Hristic, în Formele literaturii moderne, cînd spunea că estetismul amenintă serios să prefacă arta într-un joc nesemnificativ care se desfăsoară mereu în cadrul aceluiasi cerc dat.6
Din păcate, îndepărtarea poetului de magia si de samanismul ritualic înseamnă îndepărtarea de autenticitate si imposibilitatea transformării senzatiilor si imaginilor în materie, doar în continut.

NOTE:
1. În Filozofia compozitiei, vorbind despre plăcerea specifică, dată de contemplarea Frumusetii, Edgar Allan Poe încearcă să ne convingă că aceasta nu e o calitate, ci un efect, tradus printr-o „intensă si pură elevatie a sufletului, nu a intelectului sau a inimii.“ Adevărul si pasiunea (unul fiind satisfactia intelectului, cealaltă constituind mobilul inimii), fără a trebui în chip necesar eliminate din poezie, trebuie subordonate scopului suprem: producerea stării inefabile de elevatie spirituală definită mai înainte. Iată textul lui Poe, foarte elocvent prin el însusi: „Obiectivul Adevăr, sau satisfacerea intelectului, si obiectivul Pasiune, sau tulburarea inimii, pot fi atinse si în poezie, desi sînt mult mai usor de atins în proză. Adevărul cere de fapt o precizie, iar Pasiunea o simplicitate (cei cu adevărat pasionati mă vor întelege) cu totul opuse acelei Frumuseti care, sustin eu, constituie emotia sau desfătătoarea elevatie a sufletului. Din tot ce am spus eu aici nu urmează cîtusi de putin că pasiunea sau chiar adevărul nu pot fi introduse, si chiar în mod avantajos, într-un poem, căci ele pot servi la elucidarea sau la crearea efectului gene-ral, prin contrast, asemenea disonantelor în muzică“…
2. În continuarea aceluiasi poem (Contre un poète parisien) publicat în 1862, Stephan Mallarmé defineste, fără a se dezice o clipă, spiritul poetic. El vorbeste despre „ces vers sentant le fauve“ (aceste versuri cu miros de fiară).
3. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Ed. Univers, Bucuresti, 1983, p. 39.
4. René Claire, Conférences, Minuit, 1959.
5. M. Eminescu, Epigonii, revista „Convorbiri literare“, 1870.
6. În aceeasi lucrare, Jovan Hristic continuă disertiunea despre literatura care-si creează  drept obiect literatura: „Literatura care pleacă de la ideea ce trebuie si ce poate să facă literatura nu are sanse de a fi ceva mai mult decît un joc literar – este suficient a-i compara, de exemplu, pe Tolstoi si pe Alain Robbe-Grillet. Problema nu este numai că acesta din urmă este un scriitor mai putin înzestrat decît primul – nu cred că se poate măsura cantitatea de talent investit într-un text cum se măsoară cantitatea de ingrediente din supă – ci că Robbe-Grillet este un scriitor mai îngust, care a renuntat dinainte la un număr urias de lucruri pe care Tolstoi a încercat să le cuprindă în romanele sale, si să le facă astfel posibile în literatură. Dar literatura modernă ne atrage atentia mai mult prin acele lucruri la care renuntă decît prin ceea ce izbuteste să-si însusească si să exprime: căci dacă am fixat si am delimitat dinainte sfera posibilitătilor ei de exprimare, atunci nu sîntem departe de situatia putin absurdă de a o admira tot asa cum am admira un peste pentru că stie să înoate.