Nicolae CORNESCIAN

 

Clasice

 

 

***

Vom fi acolo, dar vom fi străini.

Vor creste aripi între noi, mălini.

Un gând secret pe umbră voi grava.

Ai să mă-ntrebi de pot să-ti spun ceva.

Voi colora văzduhul pal în fum.

Vei respira restante de parfum.

Îmi vei sopti, oprită-ntre tulpini,

E martie, dar noi suntem străini.

Si aripi cresc mai albe decât flori,

dar nu observi că ne lipsesc culori

să terminăm acest abscons peisaj

din visul nostru scurs într-un miraj.

 

Si nici nu simti că nu mă poti iubi

de când astepti, iar primăvara-i gri.

 

***

Va fi pre mult ecou. N-am să pot să te chem.

Vei vopsi crengi de sticlă-n azur si în crem.

Porumbei modelati din ziare si foi

închega-vor în aerul ars între noi.

Îmi vei spune: Priveste si-nvată să taci!

Să pansăm cu hârtii ce-a rămas din copaci

si să nu ne grăbim să pictăm, să pozăm

ce, crezând că vedem, poate numai visăm.

În oglinda din lac violet va-nflori

cerul umed cu margini de zbor, sidefii.

Voi culege un nufăr presat între nori.

Îmi vei spune: Lumini descompuse-n culori

să păstrăm pentru vis. Să schităm pe amvon

doar ebose de fum si păduri de carton,

primăveri părăsite-n lucori din livezi.

 

Va fi prea orbitor. N-ai să poti să mă vezi.

 

 

***

Nu presăra petale pe morminte

si nu-nsemna cu lacrimi arbori goi.

Aici doar eu îmi mai aduc aminte

de păsări frânte-n umbra dintre noi.

 

Un porumbel rănit, o lumânare

si zboruri demarcând păduri din vid.

În primăvara ta ceva tresare,

ceva mai greu ca sufletul livid.

 

 

Copacii-mbracă haine de mătase;

se pregătesc de rit esential.

E martie si nu… nici nu-ti mai pasă

de trupul meu îngenuncheat pe mal.

 

E prea mult fum în hăuri din livezi.

Nu poti să crezi si n-ai cum să mă vezi.

 

***

Nu-mi povesti ce nu pot să rescriu.

Petale, pene prinse pe demiu

nu scutura când pleci si-mi spui: - Cu tine

încep doar nopti cu ploi diamantine.

E primăvară, însă e târziu.

 

Pe crengi de sperlă fumegă rubine.

Văzduhu-i plin de sticlă, dar respiri.

Oglinzi ce ard, doar cioburi si sclipiri

ne înfloresc în ultima privire.

Nu-mi povesti de alte amintiri.

Orbiti de foc si prea multă lucire,

în martie să credem, în iubire.

 

***

De unde vii? E prea mult cer

în ochii tăi. Copaci de sare

în lacrimi stinse de ninsoare

înmuguresc. De parcă ieri

îti aminteai de resemnare.

 

Ziceai de zboruri si de lupte.

Plângeai. Iar astăzi ai uitat

de aer sufletul pătat.

Pansai aceste aripi rupte

ce de zăpezi te-au protejat.

 

Nici nu mai vreau să mai săruti

această umbră ce tresare,

păzind căderi de pomi în floare

când doi serafi necunoscuti

privesc un porumbel ce moare.

 

E prea mult cer în lacrimi reci.

Te rog să pleci… să pleci… să pleci.