Debut
Nicolae CORNESCIAN
Acest poet, necunoscut nouã, vine de acolo de unde cel care seamãnã este încãrcat cu darurile cerului si nu vorbeste cu nimeni, pentru ca paserile vãzduhului sã nu mãnînce holda, de acolo unde si plînsul copilului ajutã la neuitare, cînd oamenii pun semne de hotar, de acolo unde purificarea prin apã si prin foc îl aseamãnã pe om cu o bucatã de lut, închipuindu-l pe Adam. Acolo a fost tara zimbrilor si acolo se stie furatul laptelui cu ajutorul magiei negre. Si astãzi, în acele locuri se alegea o pãdure surdã pentru ritualul mãtrãgunii, înfãptuit numai de femei. Cîndva, în Valea Mãtrãgunii, doi poeti, Gheorghe Pîrja si Dan David, erau la cosit sub privirile celor douã fete care le-aduseserã merinde. O ploaie dumnezeiascã, venitã din senin, i-a prins, pe toti patru, într-un dans plin de erotism. Rãsãritul lunii i-a aflat goi pe fînul proaspãt cosit. Mãtrãguna purtatã în sîn de cele douã fete îsi fãcuse efectul. Acolo, bãrbati vrednici tin lumea în loc cu harul lor: ei stiu sã facã hainã albã din cînepã, opinci si, mai ales, clopul care, pentru ei, este ca un acoperis de bisericã. Acolo, moartea si viata se tin de mînã trecînd pe sub împãrãtesti porti de lemn, în cele patrusprezece stãri, pe Calea Crucii. Acolo e Tara Maramuresului si din silabele sfinte care picurã din cerul ei, si numai de el auzite, Ioan Es. Pop si-a turnat poemele, contopindu-se cu lumea care l-a zãmislit. Pe urmele lui, purtînd în suflet aceastã zestre, vine Nicolae Cornescian, cel nãscut la Sighetul Marmatiei. Îl vor fi stiind, desigur, si cei trei crai ai poeziei sighetiene: Vasile Muste, Gheorghe Mihai Bîrlea si Inchim Vancea. Aceastã realitate, plinã de magie, produce fascinantul joc al unei alcãtuiri prin limbaj, ca material. Eul mitic ne aratã mecanismul facerii prin îmbinãri de cuvinte, care întretin între ele relatii stranii. Neologismele, si ele, procurã o dinamicã aparte a limbajului, a plenitudinii lui. Este un alt fel de a spune, cu care ne atrage atentia poetul. Mai observãm si acea rupturã a scriiturii, care acordã puteri depline cuvîntului, provocînd rezonante cu valoare esteticã. Metafora, la Nicolae Cornescian, este, folosind spusele lui Bachelard, un „compromis” necesar „între ratiune si imaginatie”. El reînnoieste, cu puterile sale, lumea care l-a nãscut, împãcînd-o cu Cerul. Asadar, ajunsi aici cu prezentarea noastrã, lãsãm timp si spatiu criticilor literari sã se pronunte despre poet. (Vasile PROCA)
Eternul Gerar
Ne ancolãm pe aripi flori de aur, ferigi ce-n barbacane lîncezesc.
Zãpada incifratã-n arabesc ascunde hãrti, intrãrile în faur.
În labirint cu ziduri diafane, între oglinzi si glasvand de granit,
privind seva zborului printre arcane rotiri de fulgi, cãderi în infinit.
Privirea convertitã în secantã se-scrie în vãzduhul inerent.
Împrumutînd fosforicul ament umbra arinului sporeste-n antã.
Pe ramuri încadrate-n ambrazurã luciri acuminate oglindesc
seninul sters de curgerea azurã a mugurilor plini de colb ceresc.
Împovãrate de argint, asterii de nea palpitã-n geam multiplicat.
Se tes pe-apuntamentul ancorat culori sau alungiri ale vederii.
Privelisti ambardeazã. În aprinderi de alb lãptos se risipeste-un gol
si zãri configurate de întinderi ce se-ncadreazã-n arii de atol.
Rãsfrîntã-n aer aripa tangentã cu balsa reflectatã de balas
taie în gheatã formele de tas si creturi. O silfidã inocentã
strãbate depãrtarea-n crug crescutã. Sub aticul apexului si cat
rãmîne urma zborului arcat întipãrind pe cer un nor si-o cutã.
Pe istmuri urmele esentiale devin dangale demarcînd drumlin.
Ghetarii ordonati în anfiladã marcheazã valuri cu piloni de var.
Zãpezile ruinelor din radã împodobesc peisajul selenar.
În amintiri cresc vãi de azalee, distante inundate de balsam.
Ne bat în geam ninsori brodate-n ram. Petalele Cîmpiei Elizee
pe irisi se imprimã. Amareazã serafii rãdãcinile în nori,
În vînt si-n fulger înnodat cu razã ce-n inimi ne sculpteazã zãri cu flori.
Cu aripi rãstignite pe bairace, cu umbre ce în viscol baccelesc
se-depãrteazã colorit ceresc de sticlã ce în gheatã se preface.
În sferele rostogolite-n vaduri cresc crengi de jar si cuiburi de aplit.
Aduc aminte arcele de jaduri cãrãrile din crîng anecoid.
Pãsim spre crug. Dînd zborului crezare ne lepãdãm de sufletul glasiu.
Înfãsurate-n nimbul nisipiu, ca ancore, ard inimi prin frunzare.
De umbre albe fulgii se agatã. În ochi depãrtãrile lucesc.
Surpate-n zãri, sub puntile de gheatã albori ambroziace înfloresc.
Inocentei
Cînd doar cu aripi te mai pot întoarce si cu privire te mai pot opri,
în mine-ngheatã florile tîrzii si-un cuib de nea în hãu de suflet zace.
O pasãre abstractã te mai zboarã. O aripã îti taie drumul stîng.
Sub boltã, dintr-o lacrimã de cearã, îti intuiesc plecãrile si plîng.
Copil ce-nveti a crede-n sentimente, lucoarea ta în vãz strãin respir.
În ploi de grindinã cu gust de mir te recunosc în umbre inocente.
Refuz sã te ating, sã fac risipã de rãsuflãri prin spatiu sideral.
De te închipui mã rãneste clipa înfrîntã de chemãri surpate-n val.
Din zi în zi devii tot mai secretã; o tainã zãvorîtã dinadins
în naos de nisip si nufãr nins, între copaci si cearcãne de cretã.
Te inventez în zborul frunzei. Parcã-n zidiri ciudate-n umbra ta mã-nchid.
Te-mbracã crengi în straie de mesteacãn. Pe trunchiul tãu cu crini de nacru ning.
De dorul tãu, strãino si iubit-o, mã întrupez din vijelii prelungi.
Incendiatã de surpãri de fulgi, reinventez lumina ce-ai strivit-o.
Sînt doar un rãtãcit printre hotare ce se dilatã între muri de fum.
Un duh pribeag îngenuncheazã-n zare; ne osîndeste la acelasi drum.
Ca vifor transformat în strãlucire, cu-o ultimã dorintã de înalt,
ning cu sclipiri de irisi si bazalt, ning fãrã milã-n cer din amintire.
Ning cu nãlbari înapoiati de razã, cu mucava si stele de velur.
Înfãsuratã în zãpadã rozã, aprinzi în turn opaitul azur.
Cît umbra ta tãrîm silhui strãbate si sîngele pulseazã-n lemn încins,
tot prevestind venirea ta din vis, în carnea mea o pasãre se zbate.
Din fîlfîiri tãiate-n vãl de ceatã croiesti pe batolit un duh damnat.
Pãcat cã te întorci din altã viatã în timpul meu la iarnã condamnat.
Si n-am nici ramuri sã te pot cuprinde; si mîinile îmi ard în flori de mosc.
Abia mai stiu în crug sã recunosc aceastã aripã ce-n ochi se-aprinde.
Un zbor de înger în adînc mã doare. Nu-mi mai sãrutã umbra ta.
Te rãtãceste-n zi de sãrbãtoare lumina focului erupt din stea.
Doar din ecouri si vibrãri de nufãr te recompun în orele de vînt.
Te reînvît din verbe de nicicînd. Privirea ta prin vise o mai sufãr.
Cînd pasãrea albastrã te mai zboarã si te omit din orice anotimp,
abia mai stiu de-ai fost în zi de soare copilul ce-a crezut o clipã-n timp.
Rememorînd prezentul
Tu singurã aici tãrmul tãcerii. În casã doar fumul norului. Aproape – nimeni. Doar o umbrã de foc brãzdeazã cãrãrile golfului. Nici o rãsfrîngere de suflet. Nici o prevestire a inevitabilului. Nici un freamãt refuzat de ecoul scoicii de chihlimbar. Si totusi rãmîi sã astepti. Poate va trece trecutul în straiele sale de amintire. Va reveni irepetabilul vis. Poate solzii îti vor reflecta albastrul astral al ochilor si astfel toate aceste exercitii de solitudine se vor rezolva printr-o simplã necunoscutã: Tãcerea.
Rãmîi sã speri: zefirul înnoadã lacrimile naufragiatilor în lanturi de rouã. Cresc zboruri în intersectii de respiratii marcate cu pene. Aerul asemenea apei se sparge în valuri în cercuri concentrice si spirale de raze amintind strunele harfei purtate în inimã de o ultimã sirenã. Aidoma tesãturilor de luminã nãvoadele de fum acoperã umerii primului înger din acest anotimp denumit Asteptare. E el. El a venit de niciunde si plecat spre prezent.
Si totusi drumul se opreste doar în preajma neantului. Acolo unde un adînc incomensurabil se surpã prevestind ivirea zorilor de foc. Acolo urma pasului amprenta aripii de mãrgean siragul solzilor amintesc existenta vietii. Acolo totusi ceva se întîmplã cît timp urmele devin atît de vizibile si verosimile. Cît timp el taie umbrele arborilor cu lamele senelor pãstrate pliate între coperti de piatrã si indigouri. Acolo totul e astfel si mult mai prezent. Mai prezent ca niciunde ca nicicînd si aici.
Astfel însusesti adevãrul. Stii cã nu se va mai recunoaste nimic din ceea ce era destinul eternului. Chiar si aripile încoltesc în sertarele semideschise. Usile tãiate în lemnul arborelui de cauciuc devin mai degrabã oprelisti decît golurile murilor împovãrate cu liane si forme de lut. Flori de fum si cenusa ocupã un sfert din lumina ferestrei. Partea rãmasã liberã e locul în care duminica îti cuibãresti sufletul. Privesti oceanul incendiat de atîta lucoare de vînt si valurile zborurilor rãsfirate în cele patru directii. Înveti sã existi.
