Nicolae CORNESCIAN

Sonete

***

ma uita trup de lut în lemnul ierbii

sa nu te recunosc trecînd copaci

ma încrengeste-n frunze si ma taci

cînd pasc radacinari de rîuri cerbii

înroura-ma ma mai desparte înca

de pietre cenusînd în arbori arsi

cararea trece-o în nisip din pasi

destainuind copitele din stînca

ma doare cu întoarceri în padure

cu urme repetînd în noi plecari

cînd ploua lacrimi zarile din mari

si doar ninsoare de salcîmi în jur e

cu aisberg din rasfrîngere lichida

ma uita lutul trunchiului în smida

***

rascrucea drumuia plecari din noi

iviri de vis strivind priviri întoarse

rouai prin lacrimi mugurii de ploi

frunzam licheni lichizi si aripi arse

ramas un ultim ulm zburam poteci

sa nu întorci padurea calatoare

gîdeam veniri sa nu poti sa mai pleci

spre departari dezlantuind migrare

neanta mea nuntind statorniciri

distanta divizînd divinizare

eram ratacitorii prin uimiri

prin încodriri de zari dintre hotare

doi miri straini în spatiu parasit

ramasi copaci carari am încrengit

***

cît nasc priviri în verdele privirii

si ochiul orb se-ntuneca în scris

cuvînta tu rostirile tacerii

sa tac în sunet golul interzis

transcrie semnul sensului pe frunze

în ulmii albi multiplica hîrtii

cît creanga copiinda doar un grunz e

tu manuscrie-mi numele-n vecii

si nu eterniza copaci de creta

caligrafii ce litere divid

tacerea din cuvînt în noi secreta

secretul solitudinii din smid

cît calchiez cararea copierii

cuvînta tu rostirile tacerii

***

caderi de aripi prin rotiri de vînt

si zboruri albe prinse în acorduri

paietizam ninsori înargintînd

migrarea fluturilor spre fiorduri

ne mai strabat nuante de--noptari

si mai somam în salcii a tacere

ierneaza-n noi aceleasi hibernari

de vise întrupînd lepidoptere

ne inimam în ritmul rupt de dor

de a pluti spre împrimavarare

parnassius apollo ca decor

cu amintiri de multifarb ne doare

ne zboara frunza ulmului uitat

a fluture de fum imaculat