„Avem arta ca să nu ne scufundăm din cauza adevărului.”
Nietzsche
Încrederea excesivă în opera cuiva si credinta oarbă în limba maternă se unesc pentru a forma capcana mortală pe care scriitorul si-o întinde siesi pentru a evita să se confrunte cu solitudinea esentială în orice act de creatie. Această capcană care nu de putine ori a reprezentat căderea multor talente de seamă provine din mitul personalitătii si din acel concept neprecizat si amorf numit caracter national. Scriitorul se raportează permanent la o lume de adevăruri presupuse a fi ca atare si la semantica stabilitătii, care sînt, ambele, strâns legate de istoria personală si, în consecintă, de o anumită ordine socială ce-si face simtită prezenta pînă si în metafora cea mai inovatoare. Chiar în clipa în care scriitorul crede că a găsit cuvîntul exact, opera lui începe să se transforme în literă moartă iar asa-numitul opus al acestuia – într-un simplu fragment din acea structură definită drept adevăr de către numeroasele fete ale puterii.
Singurătatea pe care o reclamă creatia este, prin chiar natura ei, o stare de exil. Adevăratul scriitor nu-si apartine nici siesi si nici vreunei alte structuri sociale. El e un străin de sine si de societate. Chiar si ceea ce este aspectul cel mai important, propriua sa limbă, îi este necunoscut si reuseste să-i servească doar într-un mod inadecvat în încercarea de a exprima lumea instabilă a viziunilor si obsesiilor sale. În domeniul poeziei, permanenta nu există, iar limba, văzută ca vehicul în stare să prindă esentele posibile devine o imposibilitate fără de vreo sperantă din  în structura delicată a poemului.
Din acest punct de vedere, sustinuti cum sîntem de regiuni nongeografice unde seninătatea sau spaima au deschis noi perspective, a vorbi despre exil drept ceva cu putintă doar în alte locuri, diferite de cele în care am crescut si am visat, sau ca despre ceva în legătură cu obtuzitatea vreunui ostracism politic sau intelectual înseamnă pur si simplu a nega starea de nuditate care se găseste în spatele fiecărui act de creatie si a căuta cu disperare fetisurile memoriei ca pe singura garantie pentru a fi si a dăinui. Cuvîntul poetic nu are nimic de explicat si nimic de spus. Singura sa functie este de a reafirma mistere sau de a crea enigme. Poezia l-a transformat întotdeauna pe poet într-un rătăcitor aflat în căutarea propriei sale conditii umane căzute decăzute; locurile si limbile sînt doar incidentale. Poetul nu este nici subiectul, nici obiectul unui proces a cărui singură natură fundamentală este chiar absenta acestei naturi presupuse ca fiind a sa; poetul nu există în sine si nici pentru sine. Nimeni nu-i poate garanta poetului stabilitatea a ceea ce se cere afirmat si, în general, orice adevăruri, chiar si ale sale, îi sînt străine. Deci, exilul, dacă e definit drept pierdere a ceea ce ne apartine, nu există; si nu există, în acest context, vreo scriitură a exilului bazată pe nostalgia cu privire la ceea ce s-a pierdut, deoarece poetul nu posedă nimic în afara propriei sale limbi, o stafie perversă care îl urmăreste doar de dragul stabilitătii lui emotionale. Singura mea patrie e limba portugheză, afirma Pessoa. Exilul este doar un alt mod de manifestare a fictiunii.
Cu toate acestea, desi contactul poetului cu o altă cultură si, mai cu seamă, cu o altă limbă nu-i modifică în mod fundamental natura de si ca scriitor, adică propria conditie de exilat, totusi reafirmă în mod radical chiar această conditie, alimentînd-o cu un mod diferit de întelegere, siîn felul acesta creînd în fiinta poetului un simt al responsabilitătii si o nouă familiaritate cu acea teamă imposibil de eludat care subliniază orice singurătate si orice act de creatie.
Contactul cu limba engleză mi-a confirmat obsesiile si, la fel de mult, nehotărîrea pe care o simt atunci cînd mă confrunt cu problema scrisului. În mod paradoxal, tocmai în această societate, definită de stigmas, paradigme si un sir nesfîrsit de manuale si îndreptare tip cum să faci un anumit lucru, poezia mea a reusit, în sfîrsit, să se elibereze de toate obligatiile, de realitatea esentială, de nevoia de a produce si a atinge rezultatele necesare si mai cu seamă de acea structură de fortă ce se ascunde în chiar inima adevărului. Spaniola iese din scenă si, prin urmare, si lumea identitătilor si categoriilor dispare si, o dată cu ea, de asemenea, istoria si memoria, iar în felul acesta se revelează nimicul din spatele oricărei realităti, fără de care poezia nu este posibilă.
Uneori limba engleză se însufleteste pentru mine, iluminînd lumea prăpăstiilor personale si creînd distanta necesară pentru critica de sine. Atunci cînd e privită atît din perspectiva limbii engleze, cît si din aceea a unor lecturi repetate, spaniola îsi face din nou aparitia drept ceea ce nu mai este dar care, cu toate acestea, a fost o parte a noastră. Se transformă în ceva deopotrivă străin si familiar sau, pentru a-l parafraza pe scurt pe Gilles Deleuze vorbind despre stilul lui Kafka a scrie în propria ta limba ca si cum ti-ar fi străină; a scrie ca si cum fiecare operă ar fi doar confirmarea necunoscutului prins în propria sa necunoastere. În acest fel, limba engleză m-a ajutat s-o descopăr pe a mea proprie. Mi-a oferit mijloacele prin intermediul cărora am ajuns să descopăr secretele propriei mele limbi si literaturi, ca si perspectiva de a întelege mai bine situatia tragică a Americii Latine.
Pe lîngă toate acestea, engleza m-a condus, în mod necesar si fortuit, înspre anumite talente individuale, dintre care pe unele le simt ca fiind spirite înrudite iar pe altele ca avînd preocupări poetice contrare alor mele. În mod inevitabil, unii poeti pun la cale noi linii pe care le vei urma, iar altii, robiti categoriilor logice si memoriei, îti arată un drum care nu duce nicăieri, fie deoarece a fost prea frecvent umblat fie pentru că duce către un exces de veneratie a vreunui erou. Printre cei dintîi: e. e. cummings, sau limbajul transformat în respiratie si lumină, respingînd conditionările societătii de consum si pe cele ale gîndirii rationale; William Carlos Williams, sau descoperirea pasiunilor intime precum si a unui ochi al ciclopului în ceea ce priveste contemplatia; T.S. Eliot sau recuperarea unui destin ineluctabil înscris în cercul marilor mistere care  revin la viată, asemenea unei toamne eterne; Ezra Pound, sau reafirmarea esecului ca act de fundare si fundamentare a vietii si a cuvîntului; Ronald Johnson, sau întoarcerea lumii unor mecanisme ceresti si alchimia ce se ascunde înfiecare cuvînt si în fiecare realitate numită ca atare; Derek Walcott, a cărui poezie, desi, uneori, încă subordonată stigmatelor istoriei si memoriei, oferă un viitor drum de urmat limbii engleze. Printe cei din cea de-a doua categorie, Charles Olson si multi altii asemenea, care, în păcatul lor, mi-au demonstrat că poezia trebuie să se îndepărteze de stăpînirea exclusivă a profesorilor universitari si de spiritul academic. Si atîtia altii ar mai putea fi amintiti aici, care m-au ajutat chiar cînd mă asteptam mai putin să afirm acele lucruri în care cred, tocmai datorită singurătătii lor sau cosmarului greselilor lor.
Engleza a însemnat de asemenea descoperirea altor literaturi, pe care, altfel, s-ar fi putut să nu fiu niciodată în stare să le cunosc, prin intermediul traducerilor. Si nu are importantă că acest contact a fost, cumva, la mîna a doua, pentru că traducerea, în ciuda numeroaselor limite pe care le are, este deopotrivă si o realitate supusă acelorasi succese sau esecuri posibile, ca si orice act de creatie. Pentru mine, engleza a deschis o usă către una dintre cele mai inovatoare si prolifice arte ale secolului  literatura japoneză. Ca o contrapondere la excesiva preocupare a Occidentului pentru lumină si grandoare grandilocventă, scriitorii japonezi ne dezvăluie cu o claritate si limpezime aproape sublime secretele ce pot fi descoperite în penumbră si moderatie. Doar o lumină difuză, potrivită cu misterele intimitătii, ne permite să întelegem numeroasele dimensiuni pe care pînă si cele mai putin semnificative dintre lucruri le ascund în structura lor complexă. Lumea vestică, prin dragostea sa exagerată pentru tot ceea ce străluceste, s-a îndepărtat de această viziune si prin urmare de pacea interioară pe care o presupune, savurată doar de aceia care stiu să observe cu răbdare si să astepte pentru ca un anume obiect să se reveleze pe sine în jocul său delicat de lumini si umbre.
Limba engleză mi-a dăruit literatura japoneză si spiritul care o iluminează: Dazai Osamu, sau extazul mortii; Shiga Naoya, sau visul trupului consumat în pasiunea dorintei infinite; Tanizaki Yunichiro, sau multiplicarea drumurilor ce se îndepărtează în pluralitatea subtilitătilor sau ale unui trecut care îsi cere prezentul; Abe Kobo, sau jocurile perverse ale semnelor si ale imaginatiei; Yoshiyuki Junnosuke, sau proliferarea plăcerii si singurătătii;  Fumiko Enchi, sau viata care creează mereu realităti alternative; Shimaki Kensaku, sau viziunile ce se pierd în propriile lor metamorfoze dincolo de toate misterele si de moarte. Iar lista ar putea continua.
Si în afară de sensibilitatea japoneză, care mi-a influentatpoezia într-o anumită măsură, mai ales în considerarea realitătii ca pe un continuum care nu se află în legătură cu sistemele de cauză si efect, datorez traducătorilor americani si britanici încă mult mai mult. Căci în engleză i-am citit pentru prima dată pe cei mai importanti critici literari ai secolului  Maurice Blanchot, Pierre Klossowski.
Doar scrierile lui Blanchot iluminează cele mai importante opere ale asa-numitei literaturi moderne, la fel ca si unele opere calsice ale trecutului, si asta fără a suferi de surzenia multor alti critici care se apropie de o carte doar pentru a găsi în ea confirmarea propriilor lor teorii si care refuză să răspundă multor întrebări pe care o operă le ridică deoarece nu doresc să admită poate din cauza lipsei lor de imaginatie că, pentru un spirit lucid, natura particulară a fiecărei opere sugerează atît metoda de analiză, cît si uneltele care trebuie folosite în această căutare pasionată. E greu să găsesti un cititor bun în vremurile astea. Blanchot mi-a sugerat ideea că un cititor bun este acela care se lasă prins în text, în felul acesta pierzîndu-se în lumea fictională. Pe urmă, logica se va ocupa de aspectele mai putin importante.
Dar, desigur, există si reversul medaliei. Dincolo de plăcerea resimtită atunci cînd lumile romanului ne sînt revelate prin intermediul unei limbi sau al unui limbaj nou descoperite se află nevrozele si frustrările pe care aceeasi limbă este în stare să ni le provoace atunci cînd îsi însuseste mecanismele unei structuri de fortă. În mare măsură, limba engleză si-a piedut capacitatea de autoanaliză si s-a încredintat, asemenea unei prostituate vorace suisurilor si coborîsurilor acelei masini industriale care priveste fiinta umană ca pe nimic mai mult decît un potential consumator ce poate fi controlat creîndu-i-se si inducîndu-i-se nevoia si dorinta irezistibilă pentru produse mai mult sau mai putin inutile. În loc să întrupeze acea pasiune care, ea singură, permite limbii să se elibereze de conditionările istoriei si se tendinta marcată spre fosilizare, engleza s-a transformat într-un fel de manual pentru „cum să faci anumite lucruri” sau într-un simplu tabel de porunci si ordine.
Teama vine din aceea că observăm că o societate presupusă a se baza pe cultul individualitătii si al creativitătii foloseste limba doar pentru a afirma exact contrariul, împiedicîndu-i pe membrii acestei societăti să-si construiască si să-si hotărască singuri destinul. sînteti unici si liberi, dar nu uitati că trebuie să urmati întru totul cele 1001 porunci pe care statul si societatea le-au creat pentru siguranta voastră. Obsesia Americii pentru sănătate si sigurantă este, evident, o formă de a înspăimînta determinată de o prea mare încredere în viitor. Constructul individualitătii si creativitătii este guvernat si administrat de un întreg univers de instructiuni ce complică viata, transformînd-o, mai degrabă, într-o simplă consecintă a unei lumi a obiectelor sexualizate, care reprezintă tocmai negarea sexualitătii si a dorintei, pur si simplu deoarece plăcerea nu are nimic de-a face cu vreun manual. Respectul excesiv pentru cuvîntul scris este o altă formă de sclavie invizibilă; ne-a îngenuncheat în fata stăpînului, pe care si asa l-am acceptat tîrziu ca reactie la teama provocată de o supraproductie de adevăruri. sîntem victimele unei inflatii de informatii. Ideea este  de a-l tine pe om atît de ocupat, încît să nu mai aibă timp să se întrebe nici ce face si nici ce face societatea atunci cînd îi vinde o jumătate de bilet sau jocuri de puzzle imposibil de dezlegat care îi promit eternitatea. Societatea americană nu întelege că timpul liber si absolut individual liber este necesar pentru om, tocmai pentru a evita să fie cu totul strivit de societatea de consum.
În orice caz, preocuparea îngrijorarea mea cea mai mare se referă la tendinta societătii americane de a pretinde că toti oamenii sînt la fel si la faptul că, în cadrul ei, limba se foloseste exact ca vehicul fundamental al acestei pretentii absurde. Ne vinde iluzia, „Visul american” că pînă si ceea ce este imposibil devine posibil, si astfel uităm că supraestimarea unei valori de orice fel ne duce exact într-o fundătură fără iesire. De exemplu, această iluzie vană ne transformă pe toti în scriitori, în producători de cărti, mai exact spus, si transformă si munca de scriitor într-o simplă activitate controlată de cerere si ofertă sau de nevoia universitarilor de a-si mai adăuga cîte o carte la memoriul de activitate de fiecare dată cînd îsi doresc o crestere a salariului sau a propriului eu. Atunci cînd sîntem cu totii scriitori si totul s-a transformat în text, destinul limbii paralizează ca o insectă ce se îneacă în propria sa otravă. E inutil să fii un fel de mîncare desăvîrsit servit la o masă selecta atunci cînd pasiunile bunului gust au devenit doar vorbe goale iar negarea spiritului e cea care alege vinul.   

(ANQ, Spring 1997, Vol. 10, No. 2)

Home