Calistrat COSTIN

La pragul celor fara de întoarceri

Sa ai întelepciunea si rabdarea, sa fii

pîn' la sfîrsit întreg la minte, martor

acestui carnaval cu masti bizare

în care monstrii masti de om îsi pun,

iar oamenii, sarmanii si putinii,

în gaura de sarpe cata sa se-ascunda!

Ma iarta, Doamne, ca odata, eu fiul Tau,

voiam s-ajung un fel de întelept nebun

nadajduind astfel sa scap mai ieftin

din ghearele ursitei,

ci iarta-mi ratacirea, neghiobia

si lasa-mi bobul sacru de lumina

sa-mi faca umbra deasa la pragul

celor fara de întoarceri,

sa pot ajunge împacat cu fi(e)rea

pe culmea arsa a neîmpacarii

si sa ma bucur si sa sufar ca un om

de tot ce lumea nepasatoare învenina

de cînd s-a pomenit sub soare lume!

Am încheiat, în fine, jocul ciudat

„de-a uite fericirea nu e fericirea”,

nu vreau decît sa vad, s-aud, sa simt,

sa stiu

cum trece vremea dintr-un neant

într-altul

si cum în pietre si-n istorie se face

încet-încet, pustiu, pustiu…

Nu intrati, sarpe rau

Sînt tot atît de las precum

Stapînul universului!

Sarpe cum sînt, oarecum întelept,

mi-am varsat veninul tot în sînge

(sîngele meu!),

m-am otravit cu mine însumi

în doza letala

si-acum astept…

Trebuia sa fi murit, sa fi urcat la cer

(în rai, în iad?!)

dar vad ca înca ma mai bat gîndurile,

nu stiu ce ma mai tine în viata aceasta

(de care m-am saturat pîna-n gheare!),

poate bruma de materie care cica-i…

vesnica (aiurea!),

sînt curios cît voi mai rezista

în starea asta penibila de…

nici-nici,

ca nu, domnilor, nuuu, nu va faceti iluzii,

creierii n-am sa mi-i zbor niciodata,

ca Stapînul universului nu-i fitecine!

A fost calcat în picioare un om –

a fost calcat în picioare Omul!

Rastignit pe crucea neantului,

sîngerez deci exist… –

lasitatea îsi are si ea farmecul ei!

Senzitiva

Universul e plin, s-a umplut doldora

de semne misterioase,

lucrurile, si cele mai obisnuite,

îmi sînt întruchipari nastrusnice,

fanteziste, himerice,

fiintele – nefiinte dintr-o lume

descumpanita,

toate asteptîndu-ma rabdatoare

sa renasc din propria-mi cenusa…

De-un timp nu mai calc pe pamînt,

pe lespezi ori pe nisip,

sub talpi sînt enigme taioase,

diamante incandescente,

am parasit parca planeta albastra,

respir pulbere de stele

cazatoare,

aud deplasarea culorilor vii

spre regatul umbrei

(umbrelor!),

simt cum renaste cadavrul în jiltul

cîte unui nemuritor…

Sa schimb, sa nu-mi schimb universul,

sa fiu, sa nu mai fiu?!