PENTRU MINE, LITERATURA ROMÂNĂ

ESTE UNA DIN CELE MAI BOGATE

DIN EUROPA

 

Dialog cu scriitorulChiril COVALGI

 

 

Scriitorul si traducătorul rus Chiril Covalgi, laureatul din acest al an Premiului pentru traducere si promovare a operei eminesciene în străinătate, decernat pe 15 iunie la Botosani, s-a născut în 14.03.1930, în satul Taslâc, regiunea Odessa. După absolvirea Institutului de literatură „Maxim Gorki” din Moscova (1954),  Chiril Covalgi a lucrat la Chisinău, la redactia ziarului „Molodeji Moldavii”, apoi la redactia revistei „Octombrie”(din 1957 s-a numit „Nistru”). Din 1960 locuieste la Moscova. 

 

Marius CHELARU: Chiril Covalgi, să ne întoarcem în timp si în spatiu. Vorbiti-ne despre familia dvs. Cum a fost copilăria dumneavoastră, cum au primii ani ai vietii, primii ani de scoală, cum era satul Taslâc, pe malurile râului cu acelasi nume, din zona Bugeacului, pe atunci în componenta României?

Chiril COVALGI : Ce să vă spun? Sunt născut în anul 1930. Tata a fost grefier notarial, mama casnică… Bunica după tată se numea Paraschiva Slavici-Dumitriu, era moldoveancă, bunicul era bulgar. Ambii s-au născut si au răposat la Chisinău. Părintii mamei mele erau de origina armenească, din Cetatea Albă. Eram basarabeni rusificati, acasă la noi se vorbea ruseste. Cum anume am ajuns să vorbesc, cum a intrat în mine limba română nu tin minte. Dar stiu precis ca la 6 ani, la scoală, vorbeam româneste tot asa de bine ca si colegii mei din tară… În 1934 ne-am mutat la Cahul, pe malul Prutului, unde am si terminat scoala primară. În mai 1940 ne-am asezat la Cetatea Alba. Era chiar în preajma evenimentelor din iunie, când, peste noapte, ne-am pomenit în componenta Rusiei. Adică a URSS, dar atunci nu prea întelegeam ce este asta…

M.C.: Am discutat, mai ales la Ipotesti, despre al doilea război mondial, despre o sumă de implicatii, despre intrarea trupelor române în Odessa, despre alte si alte lucruri… Cum ati trăit războiul, sfârsitul acestuia, schimbarea statutului zonei în care locuiati – am în vedere desprinderea părtii de Moldova în care locuiati de România si înglobarea acesteia în URSS?

C.C.: Am repetat clasa a patra primara, de data aceasta în ruseste, am aflat ca revolutia comunistă este internatională, ca ea este viitorul lumii, m-am mirat că până atunci n-am observat că trăiesc într-o tară burgheză, unde muncitorii sunt asupriti. Si spun asta fiindcă copilăria mea a fost fericită fără tovarăsul Stalin... Dar peste un an a izbucnit războiul, iar tata a socotit de cuviintă să ne ferească de apropierea frontului si ne-a dus (pe mama si pe mine) la Odesa, el fiind peste câteva zile mobilizat (la săpat de transee – basarabenii nu primeau arme!). Naiv a mai fost tata, fiindcă războiul a crutat Cetatea Alba, năpustindu-se cu toata vigoarea asupra Odesei. Asediul a durat trei luni, cu bombardamente zilnice, cu foamete, si sete. În noaptea spre 16 octombrie ultimele trupe sovietice au părăsit Odesa pe calea maritimă. Armata română, fără grabă, a intrat în oras abia după amiaza, întâmpinată cu interes de orăseni. Tin minte o imagine – în stradă, o echipă de cavalerie înconjurată de o multime curioasă. Toti se întrebau cine sunt străinii si la ce se pot astepta. Eu m-am adresat unui ofiter, iar acela, bucuros că a dat de un băiat basarabean, mi-a cerut să spun lumii că războiul e pe sfârsite, că Moscova si Leningradul au căzut, că nu va mai fi bombardament, va fi liniste si pace. Am tradus, dar eram gata să plâng că revolutia a pierit, ca si Comuna din Paris din 1871... Dar reflexia istorică a trecut repede… Apoi, bucuros, si eu si mama ne-am întors acasă, la Cetatea Albă. Eu am intrat la Liceul „Mihai Viteazul”, pe care cu succes l-am frecventat trei ani, până când, în 1944, frontul iar s-a apropiat. Atunci mătusa din Bucuresti ne-a ajutat să ne refugiem la Calafat, de unde, după armistitiu, iar ne-am întors acasă, la Cetatea Albă – numita de sovietici Bielgorod-Dnestroskii. Norocul nostru – s-a întors si tata, de care nu stiam nimic de mai mult de trei ani. ...Basarabia a avut si ea unindu-se cu România în 1918 – a scăpat de războiul civil care a bântuit dincolo de Nistru încă patru ani, a scăpat de colectivizare si de teroarea anilor 30... Dar nenorocul ei a fost că în 1940 a fost ciopârtită de Stalin, care a dăruit Ucrainei părti din sudul si din nordul ei.

M.C.: Chemarea pentru literatură, pentru scris este un vis din copilărie, o chemare mai veche sau valurile vietii v-au trimis treptat în această directie?

C.C.: Pare-mi-se a fost un vis din copilărie… Prima „poezie” a apărut la 7 ani. Era despre pisicul meu, si a fost scrisă în română.

M.C.: După ce ati absolvit Institutul de literatură „Maxim Gorki”, din Moscova, în 1954, ati lucrat la Chisinău, în redactiile unor publicatii („Molodeji Moldavii” si „Octombrie”, numită apoi „Nistru”). Cum era presa atunci, din punct de vedere literar-cultural, dar si din alte perspective. Dincolo de politica vremii, cum erau reflectati/ tradusi scriitorii din afara Uniunii Sovietice, inclusiv cei din România?

C.C.: La Chisinău, în timpul liber, am condus un cenaclu literar pentru tineri poeti... Situatia în cultură era paradoxală. Între două republici socialiste si înrudite era Prutul – ca o cortină de fier. Literatura română clasică si contemporană a fost de fapt interzisă până la sfârsitul anilor cincizeci. Dar si în anii următori, la Moscova, eram întrebat dacă au fost doi Eminescu – unul, Mihai, tradus la Moscova din româneste, si altul, Mihail, tradus de la Chisinău din moldoveneste... Multe situatii triste ori tragi-comice as putea povesti despre situatia stupidă si anecdotica de atunci...

M.C.: Literatura din spatiul fostei Uniuni Sovietice are printre caracteristici si o mare diversitate tematică, stilistică. Ce însemna în acei ani să fii scriitor român, basarabean, în URSS, un spatiu atât de mare si divers si din punct de vedere cultural? Se făceau diferente de vreun fel între scriitorii rusi si cei de alte etnii?

C.C.: Si totusi în Moldova sovietică apăreau (cu greu!) scriitori talentati, demni să devină cunoscuti si în alte tări: Drută, Vasilache, Vieru. Treptat, după moartea lui Stalin, teroarea ideologica (cu fluxuri si refluxuri) scădea... Totusi, în literatura persistau granite stricte. Într-un roman moldovenesc nu putea să existe un personaj rus negativ. Si vice-versa – scriitorul rus din Moldova nu avea dreptul să scrie în mod critic despre moldoveni. Despre literatura română contemporană nu se scria aproape nimic. Mi se pare că numai eu publicam articole si despre scriitorii din Moldova, si despre cei din România. Si traduceam si pe unii, si pe altii. Ce-i drept asta se întâmpla si pentru că, din 1959, lucram deja la Moscova.

M.C.: Care au fost pasii până la debutul în presă?

C.C.: Amintesc că prima mea poezie a fost publicată în 1947, în ziarul orăsenesc din Bielgorod-Dnestrovskii (fostă Cetatea Albă).

 

 

Am început, din 1949, să traduc pe colegii mei români

 

M.C.: Ati tradus mai multi poeti români, din diferite generatii. Anul acesta ati luat la Ipotesti un premiu important, pentru traducerea operei eminesciene. Cum ati ajuns la traduceri si care a fost primul text tradus de dvs.?

C.C. : Prima încercare a fost în 1946, când mi-am adus aminte de un catren pe care colegul meu de liceu, Alexandru Chiran, îl atribuia lui Eminescu (spunând că a fost scris în „perioada dementei”). Până azi nu stiu cui apartine aeste versuri:

„Si-n durerea mea nebuna

„De-as avea putere eu,

As lua Pământu-n mână

Si-as da în tine, Dumnezeu!”

Cu Chiran m-am întâlnit acum, la Bucuresti – după atâtia ani! Coincidentă – fiica lui, Otilia, medic, scrie poezii. Văzând ca are talent am recomandat-o poetului Marius Chelaru s-o publice – este un debut la 47 de ani!)

Eminescu a apărut în rusă, la Moscova, în 1951. De atunci tot încerc si eu să-i traduc poeziile. Dar am început, din 1949, să traduc pe colegii mei români – studenti la Institutul „Gorki” – Toma George Maiorescu, Tiberiu Utan (poeti), Ioan Grigorescu, Petre Salcudeanu si Geza Domocos (prozatori). După 1965 pot spune că vizitez des România. Asa se face că în cercul celor tradusi de mine au intrat noii mei prieteni si colegi de breaslă – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nina Cassian, Virgil Teodorescu, Zaharia Stancu... Nu mai vorbesc de traduceri episodice din Alecsandri, Cosbuc, Topârceanu, Bacovia, Arghezi, Blaga si de un sir de prozatori. Sau de poeme semnate de Gellu Dorian, Cassian Spiridon, Nichita Danilov, Marta Petreu, Marius Chelaru…

M.C.: Ati fost consultant al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, pentru Moldova, si sef de sectie la redactia revistei „Literaturnoe obozrenie”, iar din 1977 sef al sectiei de critică la revista „Iunosti”. Ati tradus multe pagini din literatura română, poezie, proză, din autori din mai multe generatii. Cum se vede literatura română în revistele din Rusia, cât de bine credeti că este cunoscută, ce imagine are?

C.C.: Cu părere de rău trebuie să recunosc că legăturile culturale cu România s-au redus la minim. Prozatorii contemporani nu sunt tradusi de loc, poetii – foarte rar (aproape ca sunt singurul care actionează în acest domeniu)...

M.C.: Dacă într-un timp literatura rusă sau din spatiul fostei Uniuni Sovietice era tradusă masiv în română, sigur, si ca urmare a situatiei politice, după 1989 s-a ajuns la o scădere dramatică a titlurilor traduse. Astăzi, încet, destul de încet, pare că s-ar fi reluat „fluxul” de traduceri între cele două tări. Între timp, din ce cunoasteti dumneavoastră, care credeti că este acum imaginea literaturii ruse în România, la nivel de simplu cititor, dar si de autor, scriitor? Credeti că este una corectă, clară, în ton cu ce se petrece acolo?

C.C.: Nu sunt informat suficient ca să răspund obiectiv la această întrebare, dar am impresia că cititorul român nu prea întelege ce se petrece în literatura rusă de azi. Însă nici noi nu prea întelegem unele aspecte – libertatea creatorului s-a ciocnit de libertatea comertului, apar sute de cărti noi, este aproape imposibil să te orientezi, fiind coplesit de valurile informatiei televizate si „cifrate”. Numărul scriitorilor talentati creste, numărul cititorilor interesati scade. Perioada de criză globală în cultură...

M.C.: În discutiile noastre mi-ati spus că Eminescu este cunoscut în Rusia, sunt mai multe editii importante. Cum este privit, interpretat, situat, dacă vreti, într-un plan comparativ cu marii autori rusi sau/ si de pe alte meleaguri în viziunea cititorilor, dar si literatilor rusi? Si, în subsidiar, cum este „clasificată” literatura română în general?

C.C.: Eminescu e cel mai cunoscut poet român în Rusia, ca un confrate genial – rudă cu Puskin si Lermontov. Pentru mine, literatura română este una din cele mai bogate din Europa, regret că Nichita Stanescu n-a primit premiul Nobel... Dar, în genere, în Rusia este bine cunoscută literatura Europei Occidentale, iar, în ce priveste Europa de Răsărit, literatura română ocupa cam un al treilea loc în mentalitatea rusească, după cea poloneză si cea sârbă…

M.C.: Aveti, pe tărâm literar, o activitate deosebită, ati primit premii importante. Aveti o operă vastă, colaborati la mai multe reviste. Aveti mai multe cărti de traduceri. De care tărâm al literaturii vă simtiti atras cel mai mult si de ce?

C.C.: De poezie. De ce? Îmi este firesc să-mi leg toate retrăirile, toate emotiile si aducerile aminte de interpretarea poetică. Parcă-i o datorie fată de cineva din afara mea...

M.C.: Sunteti, asadar, si traducător (cunoasteti bine limba rusă încă din copilărie), si autor de creatii originale. Mi-ati spus si că vă plac în special autenticul, trăirile adevărate, trebuie „să credeti” ce cititi sau scrieti. Discutând cu dumneavoastră am înteles că acest lucru este valabil si în cazul poeziilor pe care le traduceti. Cum vi se pare din acest punct de vedere literatura rusă contemporană? Si, pentru sunteti racordat la mai multe spatii culturale, cum vedeti literatura/ poezia din Moldova de peste Prut si cea din România de azi, dacă putem să le socotim separate?

C.C.: Despre literatura rusă contemporană am spus câteva cuvinte. Pot să adaug că dragostea mea fată de ea se opreste undeva la granita secolului 21...

Si da, iubesc autenticul omenesc, directul vietii.

Aveti dreptate, poezia nu poate să fie divizată în provincii: există o singură literatură română, vremea îsi face selectia – din zeci si zeci de poeti din Moldova de peste Prut o să rămână în literatura română numai vreo cinci. Dar mi-ar părea rău dacă Andrei Lupan sau Paul Mihnea vor fi uitati...

M.C.: Să încheiem cu urarea de a ne reîntâlni, si prin traducerile dumneavoastră, dar si fată în fată, multumindu-vă, totodată, pentru interviu.

C.C.: Si eu vă sunt recunoscător pentru atentia pe care mi-o acordati. Vom continua!

 

Interviu realizat de Marius CHELARU