Cezara POPESCU
I
Cea mai nebună fată de pe strada mea
Cea mai nebună fată de pe strada mea
Purta bocanci în toiul verii
În păr tinea ascunsă-o stea
Si fremăta-n făptura ei dulceata mierii
Si ochii ei de verde-adînc pînă la stele
Cu gene lungi si ie si cercei
Cînd îti vorbea i te-ncîlceai printre inele
Din cer cădeau bucăti întregi de zei…
Lăsa în urma ei mireasmă de cuvinte
Iubea copaci si stele vînturi ploi
La poartă-i toamnele îsi dezveleau morminte
Bărbatii – lungi oftaturi în tigări de foi
Zăludă ca o tînără zeită
Dansa prin ploaie nesfîrsiri întregi
Din stropi îsi încîlcea vreo coronită
Pe care-o despleteau cortegii lungi de regi
Vecinii toti se-nghesuiau s-o vadă
pe strada noastră-ngustă cînd trecea
Cu trupul tînăr nins, greu de zăpadă
Ce mai nebună fată de pe strada mea…
Între mine si tine s-a deschis tăcere
Îngenunchi.
Mă prefac că sînt obosită.
Închid pleoapa să primesc fluturi albi, zdrentuiti
din alte emisfere veniti
să-mi răcorească noptile
Carnea mea s-a închis, cu simturile ferecate pe dinăuntru
Vreau să mă prăbusesc în uitare
ca-n amortirea tiptil, lenes promisă a vinului bun…
Stiu sigur că atunci cînd am plecat din tine
Am închis toate portile
Cu toate rădăcinile voiam să mă smulg
Cu tot ce simteam cu tot
să mă rup de tine
Eram crudă
Noaptea orientală
Tîrziu
Pasii mei se sting si se pierd de cuvinte
Stelele si-au pierdut numărătoarea
si respiratia frunzelor
Dinspre oras nici un sunet nu mai răzbate
Iar viata s-a ascuns într-un ropot de luminite calde
Între sufletul meu si al lor nu mai e decît o palmă întinsă
Zările se contopesc tăcut
Si noaptea devine usoară, subtire…
Undeva în desert vîntul si-a oprit răsuflarea caldă
Fosnind nisipuri
inel argintiu
lunecă subtire un sarpe
Clipele se întind din Zenit în Nadir
apoi se desprind
Ca un sîmbure de lemn bate inima castanului
Măsurînd întunericul
Poveste cu trenuri
Cîteodată noaptea aud trenurile
Si simt cum toate barierele îmi cad
La trecerea trenului cu suier usor
Sînt asa grăbite trenurile astea
cînd curg curg curg
În iuteala sîngelui meu
Prin orasele gări
Prin gările suflete
Coloană a infinitului de metal
Frîngîndu-si sira spinării
de calea ferată
de cîmpia panescă a suferintei noastre
Aud, aud trenurile
trenuri vechi si sordide
trenuri gemînd spasmodic sub încărcătura umană
trenuri
care plîng
ruginit
prin tunele
