ESEU
Bogdan CRETU
LUDICUL, FARSA, IRONIA SI ALTE MASTI ALE EULUI LIRIC
ÎN POEZIA LUI MATEI VISNIEC
Simpla parcurgere a titlurilor unor poeme din primul volum al autorului, La noapte va ninge (1982), ar putea lasa impresia ca avem de a face cu o lirica meditativa, cu serioase pretentii de a prinde în concept, prin mijloacele gîndirii poetice, anumite teme majore ale filosofie antice si nu numai. Întîiul ciclu ar cartii cuprinde poeme intitulate monoton aproape Despre materie , Despre zeu , Despre miscare , Despre optiune , Despre preacuviinta , Despre istorie etc., unele dintre ele tradînd, însa, badineria ce estompeaza nuanta „eseistica” a acestor texte: Despre cîinii de culoare alba , Despre corespondenta soldatilor , Despre sticlele de sampanie , Despre madularele mele , Despre romanul la care lucrez s.a.m.d. De fapt, tonalitatea poemelor nu se potriveste deloc cu titlurile ce dirijeaza asteptarile cititorului catre un discurs grav, greu de scos din propria-i seriozitate. Matei Visniec se joaca, cu umor si ironica relaxare, cu probleme extrem de grave de altfel, tratate de el cu un histrionism ce nu reuseste sa anuleze cu totul fondul grav al problemei. Aceasta maniera de a ascunde un sentiment stringent sub masca ironiei a fost consolidat în lirica noastra de Marin Sorescu. Alaturarea a facut-o, înca de la debutul scriitorului, Nicolae Manolescu, notînd cu exactitate ca „soresciene nu sînt atît motivele (ce par a fi, în primul rînd, la Matei Visniec, violenta si absurditatea existentei), cît amestecul de seriozitate si de farsa, aspectul de badinaj al versurilor, enormitatile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite „trouvailles”-uri sau poante poetice” . Reteta este cunoscuta, ramîne sa vedem cum functioneaza ea în cazul autorului nostru. Despre corespondenta soldatilor, bunaoara, debuteaza prin creionarea unei atmosfera apasatoare, ce induce o tensiune de parca ceva urmeaza imediat sa se întîmple:
Cineva joaca zaruri în spatele cazarmii
cifrele se izbesc din ce în ce mai puternic
de caldarîm
soldatii se trezesc dintr-o data
cu zece minute mai devreme
si grabiti îsi lustruiesc carabinele
pîna cînd mîinile lor devin transparente
Reactia oarecum automata a recrutilor este confirmata în strofa care urmeaza, în care, mizînd pe o structura semantica descompusa, autorul pastiseaza elemente din discursul cazon, pe care-l condimenteaza cu mostre imaginare din epistole sentimentale si obisnuite, dar emotionante în asemenea situatii:
Sergentul începe sa introduca monede fierbinti
în automat si difuzoarele urla culcat la dreapta
la stînga
aviatie inamica
automatul devine din ce în ce mai nervos
dupa o vreme sergentul nu mai are monezi
si introduce scrisorile necitite ale soldatilor
la dreapta
la stînga e vreme frumoasa aici strugurii s-au
culcat
pe la noi aviatia inamica
e din ce în ce mai scumpa la
picior arm la umar arm pentru onor înainte
de a naste
stînga-mprejur îti spun
ca bunicul s-a dus
pe loc repaos care
sanatate
v-o doresc
si
voua
În ciuda tonului sacadat, a aparentei degajari ce se simte în liniile tabloului absurd, lumea descrisa ascunde, în mod cert, o drama cu care vom avea nenumarate prilejuri sa ne întîlnim în poezia si mai ales în teatrul lui Matei Visniec: omul, automatizat, angrenaj obedient, dirijat de o forta exterioara lui, nu face nici un efort pentru a se evada din aceasta ingrata situatie. Mare parte din efectul poemului consta, sugeram mai sus, în amestecul stilurilor, contrastul semantic dintre ele fiind responsabil de tensiunea lirica iscata. Este un joc grav în resorturile lui, tradînd discrepanta dintre doua medii opuse, cel familial si cel strain si, mai ales, oferind imaginea de un grotesc alarmant a omului devenit victima a masinii.
Într-o trucata Autoapologie , Visniec se apropie parca mai mult de stilul poemelor soresciene, cultivînd paradoxul, mixînd elementul transcendent cu cel trivial, creînd, astfel, senzatia unui joc gratuit:
E adevarat tot ce se spune despre mine
Si tot ce se neaga în ce ma priveste ,
debuteaza textul, într-o nota de cozerie bonoma, ascunzînd, însa, sub faldurile paradoxului, un fapt deloc de luat în rîs: tot ce se poate spune despre poet este demn de luat în seama, credibil, semn al unei profunde crize a identitatii. Sa citim în continuare:
Cînd cei din jur îmi rascolesc vreo dorinta
Presimt deja cum vor plati pentru asta:
Trag o linie din crestet pîna în talpi
Astfel încît dumnezeu sa ramîna blocat
În jumatatea care asteapta acasa
Cealalta parte porneste pe strazi
Se tîraste pe sub paturile azilelor de batrîni
Scrie cuvintele grele pe gardurile proprietarilor
Culege reviste porno din fata agentiilor de mercenari
Îsi face de cap deci prin toate orasele asediate
Îsi pune semnatura pe toate cartile
Care sînt arse în acea zi în piata publica
Iar apoi se aseaza pe o banca în parcul municipal
Si plina de tristete rascoleste cu bastonul prin lucruri
Pîna ce identicul din ele tipa strident
Farsa la care poetul supune lumea pare rezultatul unei toane de moment, în fapt ea se dovedeste a fi o vaduvire a ei de elementul esential al spiritului. Dedublarea eului liric în doua entitati de semn contrar, una care îl tine zavorît pe Dumnezeu, lipsind universul de transcendenta, si alta care comite tot soiul de feste, dar care se abandoneaza, în cele din urma, tristetii, îndruma efortul hermeneutic catre o dezlegare mult mai grava a scenariului construit. Nu e simplu joc ticluit din amuzament, farsa se dovedeste a fi parelnica, banala pojghita a unei realitati îngrijoratoare. Acesta este procedeul cel mai frecvent utilizat în volumele lui Matei Visniec, pe care l-am putea exemplifica îndelung, daca nu am obosi în redundanta. Un lucru reiese cu certitudine, însa, de aici: faptul ca autorul Angajarii de clovn este un temperament mai curînd melancolic, înclinatia spre gravitate fiind, dupa cum observa si Nicolae Manolescu , mult mai accentuata decît cea ludica. Insistam asupra acestui lucru întrucît nu putini au fost cei care l-au plasat pe Matei Visniec într-un context care îi este, totusi, prea strîmt: Marian Papahagi, de pilda, considera ca formula lirica a autorului ar fi cea „înscrisa în linia fantezist-ironica a poeziei noastre, descrisa de poeti atît de diferiti totusi, precum G. Topîrceanu, I. Minulescu, Marin Sorescu, N. Prelipceanu” . Exista, evident, o linie comuna pe care cei amintiti merg împreuna, numai ca, de la un punct încolo, Visniec depaseste ironica si degajata voiosie de fond a creatorului Rapsodiilor de toamna , de exemplu.
Ironia, atunci cînd apare, foloseste drept pavaza împotriva alunecarii în sentimentalism sau ofera un echilibru necesar atmosferei prea tensionate. Bonomia nu este decît aparenta, histrionismul slujeste ca simulacru compensator pentru singuratatea poetului. În scenariul imaginat în Orasul cu un singur locuitor , de exemplu, poetul, transformat în inutil paznic al urbei parasite de toti ceilalti, respecta cu rigoare aproape militareasca un ritual inutil, simplu joc, mimînd ineficient normalitatea:
(…)
la ora opt îmi îmbrac uniforma cu dungi aurii
si-mi încep rondul prin piata pustie,
prin parcul înnegrit si pe digul subtire,
printre lungile siruri de pompe
si printre corabiile grele pe care le-am scufundat odinioara
în razboiul naval
sînt singur, înconjurat de aerul toamnei,
prin fata gurilor de aer trec,
zîmbesc, fluier,
încerc sa par nepasator si puternic
dar iata si ora cinei: ziua mea s-a sfîrsit
îmi voi pune mantaua de seara si, fara-ndoiala, jobenul înalt
si tot pe acolo pe unde în timpul zilei am fost un sever pazitor
voi face acum o lunga plimbare
plina de gînduri interesante
Peripateticianul poet, trist sau, cum scrie autorul în alt text, „obosit de singuratate”, se ipostaziaza în diverse pozitii sociale, încercînd sa umple un gol a carui acuitate o constientizeaza. Este exact aceeasi situatie ca în unele poeme precum Coliba sau Poemul de purpura ale lui Mihai Ursachi, cu care Visniec are mai multe în comun, de la histrionismul afisat, pîna la relativizarea înselatoare a problemelor stringente (aceeasi singuratate, aceeasi înstrainare) prin intermediul unei triste ironii si evadarea prin fantezie, crearea unor simulacre al caror cabotinism este evident. Nu trebuie sa ne lasam înselati de retorica protocolara, frizînd ceremonialul, pe care autorul o foloseste cu abilitate, ea este de aceeasi natura ca si cea ursachiana, menite fiind sa întretina un oportun scut care-l fereste pe poet de exhibitia propriei intimitati. Aceasta este natura antisentimentalismului lui Matei Visniec, care s-ar traduce printr-o edulcorare a fondului afectiv în expresie, printr-o masluire strategica a acestuia, creîndu-se impresia de suprafata a unui echilibru linistit. Ludicul nu face, prin urmare, decît sa dea un alt nume pudorii ce împiedica dezvelirea crizelor veritabile ale eului liric. Umorul pus în slujba acestui nobil scop este, ca si în dramaturgia autorului, unul trist, care nelinisteste în loc sa calmeze, dupa cum îsi autoevalua efectul scrisului sau însusi autorul, într-un interviu acordat în 1992, la Festivalul de la Avignon .
(Fragment dintr-un volum în curs de aparitie,
intitulat Matei Visniec, un optzecist atipic )
. Nicolae Manolescu, Literatura româna postbelica , vol. I, Poezia , Editura Aula, Brasov, 2001, p. 375.
. Nicolae Manolescu, op. cit., p. 375.
. Marian Papahagi, Inteligenta poetica , în vol. Interpretari pe teme date , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995., p. 159.
. Din care am spicuit si noi fragmente reproduse pe coperta a patra a volumului Groapa din tavan (Teatru II) , Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1996.
