De la anticele versuri ale exilatului Ovidiu, ori de la vaietele psalmului 136 „La rîul Babilonului...” si pînã la poezia închisorilor secolului XX, tandemul poezie-spatiu concentrationar a existat în istorie, iar nu în spatiul fictiunii. Lirica eului scos din sine, condamnat la însingurare sau, mai grav, la dezumanizare, a fost nu „un rãspuns cãruia nu i s-a pus vreodatã o întrebare” (Nichita Stãnescu) ci, înainte de toate, un strigãt ca formã supremã de comunicare („Taci. Dacã vrei totusi sã spui ceva, învatã sã urli...” – A.E. Baconski). Strigãtul – acelasi în esentã pentru toti autorii – a suferit de-a lungul timpului o diversificare a tematicii, a motivelor, a modului spunerii, a stãrilor si a experientelor surprinse, mergînd, în cazuri extreme, pînã la pastisarea atmosferei de coercitie. De aceea, vom încerca în articolul de fatã întelegerea poeziei concentrationare sub cele douã aspecte care o certificã sau o condamnã ca artã:  necesitatea ori luxul unor asemenea versuri.
 

Poezia ca necesitate

De ce s-a preferat poezia pentru surprinderea realitãtii concentrationare cînd proza – prin specificul ei – reuseste sã ofere o imagine mult mai cuprinzãtoare? Marile cãrti despre închisoare sînt, totusi, în prozã. Însã, textele care – în spatiul concentrationar – au împlinit mai bine rostul literaturii sînt versurile (mai mult sau mai putin poetice).
Motivatiile alegerii poeziei sînt complexe. Pe de o parte, pentru cei din închisoare/lagãr a te exprima prin intermediul versurilor comporta, pe lîngã cunoscutele riscuri, si o serie de avantaje pe care proza nu le putea oferi: versurile se puteau memora mai usor, se puteau transmite mai usor, erau mai usor receptate în conditiile vitrege ale captivitãtii si, nu în ultimul rînd, necesitau mai putinã memorie sau material-suport spre a fi pãstrate.
Din punctul de vedere al suportului poeziei trebuie luate în considerare cele douã forme de existentã ale textului liric în interiorul spatiului concentrationar:
a) oralã:
- prin memorarea versurilor (în întregime sau apelînd la initialele lor) de cãtre însusi autor sau
- prin învãtarea asociatã – autor/colaborator – a textelor, fie directã, de la om la om (este cazul Elenei Vladimirescu)1 , fie cu ajutorul unei linii melodice (cum a fost colaborarea dintre Nichifor Crainic si Harry Brauner2 si
b) materialã:
- indirectã, prin retinerea versurilor unui mare poem cu ajutorul betelor de chibrit grupate pe clase de unitãti si zeci, ori cu ajutorul mãtãniilor fãcute din pîine întãritã pe atã, cum povesteste Soljenitîn3 , si
- directã, prin scrierea propriu-zisã a versurilor pe scînduri, placaje, cãrãmizi, pietre lustruite, ziduri, papirusuri si, cînd era posibil, pe hîrtie.

Alegerea poeziei ca formã de expresie a experientei concentrationare s-a datorat si nevoii de mãrturisire cãtre celãlalt, a propriilor trãiri:
„As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
 O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat dupã El în celulã
 si-L fãcea mai înalt si mai trist.”
    (Radu Gyr, As’ noapte Iisus)

Mãrturisirea propriu-zisã este dublatã de traditia versului popular, fapt care a cauzat succesul poeziei în rîndul detinutilor simpli, fãrã studii. Acestei traditii îi urmeazã unele dintre versurile lui Nichifor Crainic ori Radu Gyr si, datoritã ei, poezia lor s-a bucurat de o largã rãspîndire printre detinuti.
„Sorcova, neagra
cu Rîia si cu Pelagra
cu Lingoarea
tiitoarea,
cu Foamea – mireasa
si pãduchioasa,
cu Lantul – boierul
care-si sunã fierul,
cu Zãvorul,
domnisorul,
si cu Lacãtul – turbatul
mînca-l-ar bubatul...”
  (Radu Gyr, Colind)

„Muntilor
Cãruntilor,
De-ar fi soarta pe ales,
Decît munti mai bine ses,
Sã te muste sapele,
Sã te batã apele
Holdele sã se ridice
Cu miros de pîine-n spice...”
  (Nichifor Crainic, Doina mea)

Pentru cei cu studii, care aveau minime cunostinte generale de prozodie, se puteau mai lesne consemna experientele trãite prin versificarea lor în chipul poemelor, asa cum mãrturisea Aleksandr Soljenitîn cã îsi concepuse prima formã a Arhipelagului Gulag4 .
Pe de altã parte, printre cei din exteriorul închisorilor/lagãrelor alegerea poeziei ca mijloc de expresie s-ar datora unor motivatii psihologice, mai mult decît tehnice.
Mai întîi, poeme concentrationare celebre, cum este Recviemul (1935-1940) Annei Ahmatova, îsi reclamã premisele în constiinta de martor:
„Eu am vãzut cum fete se diformã,
Cum de sub gene spaima catã mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformã
Lipeste chinul pe-un obraz bãtut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, si într-o clipã trec,
Cum pier surîsuri vii de Gioconde
Si tremurã ca varga râsul sec.
Si nu mã rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele cîte-am stat
Si-n arsitã, si-n ger, cînd crapã luna,
Sub zidul rosu, orb si încruntat...”5

Cei care au trãit si au vãzut „ceea ce omul nu trebuie nici sã vadã, nici sã stie” (Varlaam Salamov) se simt marcati pentru totdeauna de nevoia ontologicã de a mãrturisi, a urla, strigãtul lor – de dincolo de existenta cotidianã – fiind unul al poeziei:
„Dintre cei care au trecut pe acolo numai mortii trãiesc.
Iatã, de pildã, eu, umblu, vorbesc
Asemenea lui,
Asijderea tie,
Dar viata mea nu-i,
Nu-i prietene, decît o moarte vie...”6

Granitele dintre interiorul si exteriorul închisorii nemaifiind sesizabile, iar atmosfera sufocantã uniformizîndu-se, poezia devine o limbã comunã a detinutilor din ambele spatii. Însã o limbã ce nu-si aflã rostul în afara memoriei.
Memoriei îi este dedicat un întreg poem de cître un celebru scriitor rus – Aleksandr Tvardovski. Martor indirect (ce nu a fãcut propriu-zis închisoare), acesta, printre altele si primul editor al lui Soljenitîn, îsi numeste poemul-strigãt În numele Memoriei:
„...Uitati, uitati-ni se sopteste
Vor în uitare sã-necãm.
Tot ce-am trãit. Pe veci, fireste
Ce-a fost aievea sã uitãm (...)

Uitati – sîntem rugati cu fricã –
Dati amintirile la ciori,
Ca nu cumva, la o adicã
Sã afle cei nestiutori (...)

Si eu, cu anii în adaos –
Eu nu-mi pot da nici un repaos:
Sã reusesc! Atîta stiu.
Sã reusesc din plîns si haos
Durerea mutã-n vers s-o scriu”7 .

Memoria, însã, nu fiinteazã decît prin repere pe care le propune contemporanilor – cititori de poezie concentrationarã.
„Morti sfinti în temniti si prigoane,
morti sfinti în lupte si furtuni,
noi ne-am fãcut din voi icoane
si vã purtãm pe frunti cununi.

Nu plîngem lacrima de sînge
ci ne mîndrim cu-atîti eroi.
Nu, neamul nostru nu vã plînge,
ci se cuminecã prin voi!”.
  (Radu Gyr, Imn mortilor)

Reperele lirice rãspund prin urmare atît nevoii de mãrturisire a autorilor, cît si nevoii de modele a cititorilor, unificînd astfel timpul creatiei cu cel al receptãrii textului poetic:
„Dar eu mãslini sãdit-am în plantatie
Cu rodul pentru alte generatii
Cînd de pe-acest pãmînt mã voi fi dus
Culegãtori necunoscuti de mine
Vor scutura mãslinii de mãsline
Si nici n-or bãnui cine i-a pus”.
  (Nichifor Crainic, Dãruire)
 

Poezia ca lux

Dincolo de aspectele surprinse pînã acum, poezia spatiului concentrationar a trecut uneori si prin momente hilare ale existentei sale. Au fost perioade cînd versurile nu mai rãspundeau unor nevoi imperioase, ci se încadrau pur, si simplu, fie în veritabile „epidemii de creatie” (pentru cei din interiorul închisorilor/lagãrelor), fie rãspundeau unor comandamente politice ( pentru cei din exterior).
În ceea ce priveste primul aspect, un fost prizonier în URSS – Dimitrie Bejan – pomenea în amintirile sale cã în primãvara-vara anului 1947, în rîndul prizonierilor români (si nu a celorlalti!), din douã mii de ofiteri, o mie aveau cîte un volum-manuscris de poezie pe care, cu emfazã, scriseserã „bun de imprimat”.
Muza nu fãcuse discriminare printre detinuti, astfel încît de la tãrani precum Marin Orezeanu din Mãrculesti-Bãrãgan, ale cãrui versuri aminteau despre „...nemtisorii care albãstresc pe rãzoarele dintre tarlale...”, „epidemia” ajunsese pînã la fosti plutonieri de jandarmi, ca Miticã Terteleanu din Olt, autor al unei poezii despre abundenta de altãdatã:
„Unt, smîntînã, caltabosi...
Toate-acestea unde sînt?
Musaca de vinete
Si-apoi, neicã, tine-te...”8

Denaturarea acestor „poeti ai închisorilor” nu s-a oprit aici, ci a mers mai departe, astfel încît printre ei apãruse ideea „cã un poet ca sã rãmînã pur, original, si sã iasã de sub orice influentã strãinã, trebuie sã nu citeascã nimic. Mai ales nu trebuia sã citeascã editia definitivã a vecinului”9 . De aici s-a iscat o acerbã crizã de cititori, demonstrînd prin însusi faptul acesta inutilitatea respectivei pseudo-poezie.
Timpul a rezolvat crizele de creatie si – dupã spusele memorialistului amintit – „cu care mai fãcuserã poezie si mai înainte de lagãr (ex: Dem Iliescu cu versuri în „Universul literar” sau Nicolae Caratanã cu un volum de versuri publicat la „Cartea Româneascã” în 1972, s.a) au continuat sã scrie. Ceilalti, marea masã, au renuntat”10 .
Paralel cu experientele literare din lagãre/închisori a existat si un demers al sistemului – o „poezie a închisorilor” acceptatã si încurajatã de cãtre putere, îndeosebi în perioada dezghetului hrusciovian la rusi, iar la noi la sfîrsitul anilor ’60 si în anii ’70 (avînd ca subiect obsedantul deceniu”), cu intentia de a denatura mesajul adevãratei poezii concentrationare si de a manipula cititorii pe cãile unei minime constientizãri a realitãtii sistemului.
Uneori, din pãcate, chiar autori autentici de liricã a spatiului concentrationar au cãzut în capcanã; a fost cazul colaborãrii lui Nichifor Crainic cu „Glasul patriei” – fals ziar al exilului, editat din umbrã de oamenii Securitãtii.

* * *
Hulitã sau manipulatã de unii, adulatã si doritã de altii, avînd propriile ei perioade de glorie si de penumbrã, poezia spatiului concentrationar rãmîne o constantã în istoria omenirii, o perpetuã mãrturie a profundului uman, prilejuitã din nefericire de momentele nefaste ale aceleiasi istorii.
1 „...Întelegeam cã trebuie sã pãstrez tot ce-am fãcut, dar nu puneam bazã cã voi trãi prea mult. (...) Am hotãrît sã gãsesc o tînãrã care îsi va lua asuprã-si riscul sã pãstreze cele (scrise(. Pentru aceasta trebuia sã învete totul din spuse. Un astfel de om s-a gãsit si noi am început sã lucrãm. Întorcîndu-ne de la exploatarea forestierã, ne asezam pe undeva în curte fãcîndu-ne cã, pur si simplu, vorbim si ne vedem de treaba noastrã. Un singur cuvînt auzit de cineva strãin ne-ar fi putut ucide pe-amîndouã; dar ne-au separat...”
2 Colaborarea mea cu Harry Brauner în volumul Soimi peste prãpãstii. Versuri inedite create în temnitele Aiudului, Editura „Roza Vînturilor”, Bucuresti, 1990, p.153-157.
3 Aleksandr Soljenitîn, Arhipelagul Gulag, volumul III, cap. Poezia sub lespede, adevãrul sub bolovan, trad. N. Iliescu, Editura „Univers”, Bucuresti, 1998, p. 77-98 passim; idem.
4 idem.
5 Anna Ahmatova, Recviem (1935-1940), trad. Aurel Busuioc în vol. *** Bãtãi în usã, Editura „Hyperion”, Chisinãu, 1990, p.18.
6 Sergiu Mandi, apud. D. Bacu, Pitesti (centru de reeducare studenteascã), Editura „Atlantida”, Bucuresti, 1991, p.12.
7 Aleksandr Tvardovski, În numele Memoriei, trad. Eufrosina Bologan în vol. *** Bãtãi în usã, Editura „Hyperion”, Chisinãu, 1990, p.31-33 passim.
8 Dimitrie Bejan, Satul Blestemat, Editura „Cartea Moldovei”, Chisinãu, 1998, cap. Literatura si alte arte, p.104.
9 Dimitrie Bejan, Oranki – amintiri din captivitate, Editura Tehnicã, Bucuresti, 1995, cap. Arta, p.227.
10 ibidem, Satul Blestemat, p.103.

Home