Leonard CUCIUREANU

 

Adda

Mă izbeste zgomotul vocii tale

lîngă maluri de cuvinte

Te ascult Adda

Îti mîngîi sînii de apă

Frumusetea gurii tale

ce se rupe-n pietre

Maluri pline de verdeată

flutură-n ochii mei

Rochia ta de apă cristalină

Te iubesc Adda

Am venit din nou la rădăcina

zîmbetului tău apos

Sub podul Napoleon

Bonaparte curgi lacom

prin ale mele priviri

îngîndurate

Mă surp prin fiinta ta

Flori roze de pe malurile tale

îmi intră-n suflet

Adda stii tu oare cine sînt?

Gîndurile-mi acre se scurg pe

rochia ta de apă grăbită

sînt cu tine Adda prin Lodi

Si plouă amical pe visele mele

rănite si ne iubim sinceramente

Bucăti de lemne din cînd în cînd

îti zdruncină chipul grăbit.

Ada – mireasa vietii mele

sînt cu tine cu toată

fiinta-mi călătoare.

Sîntem doi călători ce se grăbesc

lîngă malurile ochilor tăi

întesate cu verdeată-

Îmi pun gîndurile în

poala ta si te strivesc cu

visele-mi pustii.

Ascult cum curgi prin ale

mele cuvinte. Ada m-ai primit

cu căldura răcorii tale

Mă strig pe mine prin

frumusetea gurii, privirii tale

Si amîndoi sîntem pustii si reci

Badantele cu cîini plătite cu ani

trec cu indiferenta mediocritătii

peste chipul tău în lavorare.

Te chem prin strigătul meu

însîngerat.

 

Trebuia să poarte un nume

Trebuia să poarte un nume
drumul ăsta băgat în

Cerneala sîngelui meu

Eleonora Duse – artistă

si îmi frămîntam sufletul

ca pe un aluat bun de

făcut pîine

cu o civilizatie mîncată

de motoare, internet si

telefoane celulare de

ultimă generatie Galaxy.

Trebuia să poarte un nume

drumul meu zănatic

si îmi ardeam fiinta

în flacăra drumului

incomensurabil

urlînd prin

mine si făr’ de mine

lîngă Palazzo Reale lîngă

Domul din Milano

plîngînd făr’ de

lacrimi lîngă Villa Necchi

Campiglo si Alverado

Burchi

Unde mai curgeam

Doamne?

Lîngă Giuseppe Baretti

Si Antonio Amadeo?

Lîngă Guido Reni si Basilica

Dei SS MM Nereo e

Achileo? Eram o frunză-n

palma gîndului negru?

L-am văzut pe Mircea Eliade prin Milano

L-am văzut prin Milano pe

Mircea Eliade

si sufletu-mi pustiu

s-a bucurat

pînă la lacrimi

albastre

cu aripi pe lacrimi

parcă zburam pînă la cer

chiar de zbuciumat

fiind printre

umbrele destrămate

L-am văzut pe Mircea Eliade

Si badantele românce

Nu-l vedeau

Plimbau cîinii italienilor

îi păsteau ca pe niste

vaci bune de lapte pentru

cînteva sute de euroi

Păreau vaci fără importantă

Si sufletul meu negru era

fericit cînd l-am văzut

pe filosoful român prin Milano.

Singurătatea mea nu mai era

singură.

Mă rupeam în felii de fericire

între două drumuri.

Drumul de acasă si

drumul plecării oarbe

printre străini

la o margine de amintire.

 

Ca o biserică a sîngelui pustiu

Printre preoti cu vesminte de

diavoli

între niente si ciao

curg pustiu

cu singurătatea-mi vie

Sînt cu mine prin depărtări

spintecate de nimic, de un vis

incomensurabil si acru

uitînd casolina de acasă cu dor

de mamă si tară mă sparg în

bucătele de drum prin cerneala

cerului.