ESEU

Daniel DRAGOMIRESCU

 

Poezia între Cuvînt si  Cugetare :
Ora răzleată de Tudor Arghezi

E către seară. Zarea stă grămadă
Si goii arbori parcă vor să cadă.
Adorm si-n sus, si-n jos, în lac,
Dormind si lacul parcă de un veac.

Străbuni, strămosi din zeci de neamuri,
Copacii au rămas doar trunchiuri între ramuri,
Giganti în ruină: un trecut.
Morti în picioare-ntregi, cum au crescut.

Nedeslusită, umbra te-mbie si te cere,
Singurătate, ceată si tăcere.

Creatia poetică argheziană este un univers caleidoscopic, din care se pot extrage oricând texte în măsură să satisfacă cele mai variate pretentii si gusturi, estetic situate între traditionalism, modernism, avangardism, neomodernism si chiar postmodernism. Cert este că Arghezi nu e doar un nume care „zgârie” la ureche, cum îi plăcea maestrului să spună, gândindu-se probabil la burghezul indolent si usor de epatat, ci un reper fundamental pentru tot ceea ce înseamnă poezie românească a secolului trecut, pe care acest harnic mester al muzei Eratol-a marcat prin valoare si originalitate, prin longevitate creatoare si biologică.
Poezia Ora răzleată, cuprinsă în volumul Ritmuri (1966), apartine ultimei faze de creatie a lui Tudor Arghezi. A văzut lumina tiparului cu numai un an înaintea mortii sale.  
Din punct de vedere tematic, Ora răzleată se referă la conditia perisabilă a omului, surprinsă sugestiv printr-o descriere de natură, care poate părea neutră doar unui cititor grăbit. Ca specie, corespunde liniilor unui pastel marcat de note elegiace.
Textul poetic se organizează pe două planuri: unul exterior si obiectiv (natura), celălalt interior si subiectiv (poetul, omul). Prima secventă (strofele 1 si 2) este descriptivă la modul pe care si Ion Pillat, contemporanul său, îl cultiva. Descrierea argheziană cuprinde o succesiune de imagini puternic sugestive: orizont întunecat, arbori desfrunziti, lacul în lumina amurgului sepulcral. Frecvente sunt imaginile personificatoare: arborii se cufundă în „somn”, ei „adorm în sus si-n jos” (în plan real si în plan virtual). Somnul reprezintă laitmotivul poeziei. Este un element care trimite la ideea de moarte, conturată printr-o gradatie foarte iscusit dozată. Astfel, poetul notează întâi că arborii adorm (versul al treilea), apoi îi surprinde dormind (versul al patrulea), iar în final ei îi apar morti (versul al optulea). Ideea de moarte – ca sfârsit al unui ciclu de existentă individual – este întărită si de alte imagini cu valoare simbolică: aparenta miscare de cădere a copacilor, cufundarea lor (tot aparentă) în adâncurile acvatice (strofa întâi), impresia de ruină pe care o pot face copacii devitalizati. Se adaugă, cu o conotatie similară, si momentul înserării (L. Blaga scria într-un poem: „Mi-astept amurgul, noaptea si durerea”). 
A doua secventă a textului (distihul din final) marchează gramatical trecerea din planul „obiectiv” în planul subiectiv, de fond, prin înlocuirea persoanei a treia (utilizată în strofele 1 si 2) cu persoana a doua: „te-mbie”, „te cere”. Moartea nu este numită aici eufemistic – precum în poezia De-a v-ati ascuns, de exemplu (unde e prezentată ca un joc de copii si de oameni maturi) – ci prin metafora simbolică umbra: „Nedeslusită, umbra te-mbie si te cere”, fiind definită cu atributele simbolice: „Singurătate, ceată si tăcere”.
Stăpân pe arta sa poetică si maestru de necontestat al cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi revine în Ora răzleată la o temă predilectă a sa din tinerete, proiectând de această dată asupra mortii o viziune mult mai calmă, mai senină. Această viziune se înscrie în paradigma fixată de geniul popular în Miorita si reluată peste timp de Eminescu si de către alti autori cunoscuti si recunoscuti (Cosbuc, Blaga). O paradigmă definitorie pentru spiritualitatea românească.