POEZIE SI COSMOS

Daniela ANDRONACHE

„Walt Whitman, un cosmos, flăcău din Manhattan...”

Poet, eseist si jurnalist din secolul al XIX-lea, considerat deopotrivă un poet urban dar si unul al naturii, cel ce îmbrătisează în egală măsură toate religiile lumii, Walt Whitman trăieste în totală armonie si bucurie cu universul si umanitatea.
Plenitudinea trăirilor sale vulcanice răzbate din versuri explozive, pline de patima tineretii: „Eu, la ani treizeci si sapte sănătos, voinic încep,/ Sperând să nu mă opresc până la moarte.”
În întreaga sa operă lirică, poetul manifestă o curiozitate iesită din comun fată de toate detaliile vietii. Cele două cuvinte preferate ale sale sunt „a cânta” si „a absorbi”. Mai întâi el absoarbe imaginile, sunetele, miresmele si gusturile lumii înconjurătoare, pentru ca apoi să le transpună în poezie: „Casele si odăile sunt pline de arome/ pe rafturi se îngrămădesc parfumuri;/ Pe toate le respir si le cunosc si-mi plac si mie.”
În prefata la Fire de iarbă  – opera sa capitală – Walt Whitman scria: „Dovada  existentei unui poet o constituie faptul că tara sa îl absoarbe cu la fel de mult drag cum si el o absoarbe pe ea.”Relevant pentru conceptia poetică a autorului, citatul sugerează convingerea acestuia că între individ si societatea căreia îi apartine există o relatie de simbioză. De altfel, el credea cu tărie în rolul jucat de americani în viitorul omenirii; de asemenea, era sigur că de succesul  democratiei americane depinde viitoarea bunăstare mondială.
În timpul Războiului Civil (1861-1865) s-a dovedit un aprig sustinător al nordistilor si un mare admirator al presedintelui Abraham Lincoln pe care l-a considerat o întruchipare a bunătătii umane si căruia i-a dedicat două din cele mai valoroase poeme ale sale (Pe când înflorea liliacul si O, căpitane! Căpitanul meu!)
Considerat astăzi un mare poet al literaturii americane, Walt Whitman a stârnit admiratia lui Emerson  încă de la publicarea volumului  Fire de iarbă în 1885: „Mi-am frecat putin ochii pentru a mă asigura că această rază de soare nu este o iluzie. Te felicit la începutul unei mărete cariere.” îi scria încântat Emerson autorului cărtii.
Poetul este însă apreciat si datorită inovatiei sale remarcabile la nivelul expresiei poetice. El este primul care, în contextul secolului al XIX-lea, se dovedeste a fi preocupat mai mult de fond decât de formă, explorează în profunzime posibilitătile versului liber, anulând astfel vechea traditie a poeziei engleze, căreia îi fuseseră până atunci tributari poetii americani  de dinaintea lui Whitman.
Acesta îsi transmite mesajul într-un limbaj simplu, frust, accesibil oricărui om dispus să-i citească opera, fără artificii poetice, rimă, strofe sau metru. Poezia sa este pregnantă, plină de vigoare, în timp ce pe un ton percutant, poetul se autodefineste fără ocolisuri: „Walt Whitman, un cosmos, flăcău din Manhattan,/ Bătăios, trupesc, senzual, mâncând, bând si procreînd,/Nu un sentimental, nu unul din cei ce se tin mai presus de bărbati si femei/ sau mai la o parte,/ Nici prea modest, dar nici prea încrezut.”
Îndrăgostit iremediabil de natură, poetul trăieste într-o continuă fascinatie a frumusetii acesteia si a legilor universului si ale creatiei în cadrul căreia se constituie ca parte indestructibilă: „Prieten al turmelor de zimbri care pasc în prerii si al taurului pletos/ cu pieptul lat;/ Îndrăgostit de pământ, de stânci, de florile celei de-a Cincea-Luni, de ploi/ si zăpezi,/ cunoscând constelatiile si minunându-mă;/ Eu cel care deprins-am glasul mierlei si zborul soimului,/ Si-n zori de ziuă ascultam  suierul nemaiauzit al  sturzului sihastru în cedrii mlastinilor,/ De unul singur cântând în Apus,/ Sun toate trâmbitele Lumii Noi.”
Manifestând o dragoste profundă si o receptivitate totală fată de natură cu toate regnurile ei, poetul devine capabil de a trăi la modul cel mai intens un cumul de senzatii ce-l plasează cu mult peste limitele perceptiei omenesti. Devenit astfel unicat, el îsi transpune în cântec bucuria trăirii în armonie cu natura, propovăduind totodată nasterea unei lumi noi al cărei fundament îl constituie iubirea si toleranta.
Analizând cu mare atentie detaliile vietii si ale cosmosului, Walt Whitman găseste minuni comparabile în toate elementele acestuia, indiferent de formă, regn, mărime, substantă, indiferent că apartin micro sau macro-cosmosului: „Cred că firul de iarbă nu este mai neînsemnat decât ziua stelară./ Si furnica-i la fel de perfectă, si un fir de nisip, sau un ou de ciocănitoare/ Si brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele mai mari,/ Si rugii murelor ar putea-mpodobi  cămările cerurilor,/ Si încheieturile degetelor mele fac de rusine orice mecanică,/ Si boul care rumegă cu grumazul în jos întrece orice statuie,/ Si  un soricel e un miracol ce poate convinge sextilioane de neîncrezători.”
Creatia naturii e mai presus de orice creatie omenească –„ Si încheieturile degetelor mele fac de rusine orice mecanică,/ Si boul care  rumegă cu grumazul în jos întrece orice statuie”, iar poetul uimeste prin capacitatea sa de a vedea miracole si în cele mai neînsemnate si umile forme de viată, fapt ce dovedeste încă o dată iubirea profundă a poetului fată de natură si univers.
 Ipostaza de unicat dobândită de poet în versurile anterioare este potentată, iar uimirea cititorului creste în momentul în care poetul îsi proclamă calitatea de a fi consubstantial cu natura: „Recunosc întrupate în mine gnais, cărbune, muschi cu lungi filamente,/ fructe, grâne, rădăcini bune de mâncat,/ Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptusit cu patrupede si păsări.”
        Poetul îsi împrumută forma fizică celor trei regnuri – mineral, vegetal si animal, iar procesul acestei contopiri miraculoase, a acestei identităti de substantă cu natura, pare a fi rezultatul firesc al dictaturii unui sentiment extrem de puternic – acela al contopirii cu întregul univers. Lucrurile nu se opresc însă aici. Poetul se identifică cu fiecare fiintă umană în parte la fel ca si cu întreaga umanitate si orice lucru bun sau rău îsi află rezonanta în propria lui fiintă: „Oricine loveste un om, în mine loveste/ Si tot ceea ce se face sau zice, până la urmă se-ntoarce la mine.”
Prin aceste versuri umanitatea este integrată în cosmos ca parte vie si inalienabilă, ce respiră la unison  împreună cu celelalte elemente ale sale.
Fiind consecvent în atitudinea sa fată de natură si univers, autorul personifică elemente neînsufletite – pământ, mare, noapte, li se adresează direct, le invocă cu patimă si le preaslăveste ca pe niste fiinte iubite: „Strânge-mă tare la sânul tău gol, strânge-mă/noapte magnetică si hrănitoare/ (...)/ Noapte care-mi faci semne pe tăcute,/ Nebună si goală noapte de vară.// Zâmbeste, o, pământ voluptuos cu rece suflare!/(...)/ Pământ cu cotul îndoit la orizont – /pământ îmbogătit de bobocii mărului înflorit!/ Zâmbeste, îti vin îndrăgostitii.”
Dragostea este cea care face legea în univers, este liantul întregii creatii, iar poetul nu ezită să-si mărturisească sentimentele în mod deschis: „Risipitorule, mi-ai dat dragoste – iată pentru ce/ eu însumi îti aduc prinos de dragoste!/ O negrăit de pătimasă dragoste.”
Invocarea mării de către poet capătă tente erotice, în timp ce marea personificată seamănă tot mai mult cu iubita pe care poetul o simte cu sufletul, îi intuieste dorintele ascunse si mai ales dorinta de reciprocitate, i se dăruieste cu bucurie, se lasă îmbăiat de spuma ei „amoroasă”, iar pentru toate acestea o asigură de binemeritata lui răsplată: „Tu, mare! Mă dăruiesc si tie deopotrivă,/ înteleg ce vrei,/ Zăresc de pe plajă degetele tale încovoiate/ făcându-mi semn să m-apropii ,/ Înteleg că nu vrei să pleci îndărăt mai înainte/ de a mă fi simtit,/ Trebuie să facem un tur împreună, mă dezbrac,/ du-mă repede, să nu mă vadă pământul,/Asează-mă între pernele tale si fă-mă s-atipesc în leagănul tău,/ Îmbăiază-mă în spuma ta amoroasă,/ eu te pot răsplăti la fel.”
Elogiul mării continuă pe acelasi ton pătimas, pentru ca în final poetul să se declare parte integrantă din ea: „Mare larg desfăsurată pe tărmuri,/ Mare care răsufli cu adânci si convulsive răsuflări,/ Mare dătătoare de viată si darnică-n morminte/ neatinse de sapă si lopată, dar pururi deschise/ Urlătoare si născătoare de furtuni, capricioasă si/ delicioasă mare,/ Sunt parte integrantă din tine si eu am faza mea si cuprind toate fazele.”
Marea, descrisă sub toate aspectele si surprinsă în toate ipostazele împrumută trăsăturile unei femei care, stiindu-se iubită, îsi permite să fie capricioasă, vulcanică, schimbătoare si care, desi periculoasă – „dătătoare de viată si darnică-n morminte”, nu îl sperie pe poet ci, dimpotrivă, îl atrage până la contopire: „Particip la flux si la reflux, eu, atâtătorul/ la ura si la împăcarea/ Amantilor care adorm unul în bratele celuilalt.”
Poetul nu mai trăieste după legile existentei omenesti, ci după legile ce guvernează cosmosul si întreaga natură. Trupul i se metamorfozează, căpătând pe rând consistenta muschilor, a cărbunelui, a fructelor, a grânelor si-a păsărilor. În virtutea  acestor transformări morfologice, el participă la toate fenomenele naturale (flux si reflux), la toate etapele de evolutie si involutie si la toate procesele fiziologice caracteristice speciei sau regnului cu care se identifică la un moment dat.
Metamorfozarea această este totală si definitivă. Poetul nu îsi mai doreste o revenire la fizionomia si alcătuirea umană. Dragostea sa pentru univers este atât de mare, încât dorinta de contopire cu acesta pare, în cele din urmă, absolut firească: „Mă îndepărtez ca aerul, îmi scutur părul alb către astrul ce scapătă,/ Îmi las carnea în vârtej  să mi-o soarbă dantela/ spumoaselor creste.// Mă las mostenire tărânei ca sa cresc din iarba pe care o iubesc,/De vreti să mă găsiti de-acum încolo, căutati-mă/ sub tălpile ghetelor voastre.”
Contopit atât cu spiritul cât si cu materia universului, poetul renuntă la propria identitate si personalitate, fapt ce nici pe departe nu-i provoacă sentimentul de pierdere sau frustrare, ci de pace si împlinire.
Si totusi, în ciuda acestor transformări radicale, poetul nu-si uită esenta umană si nutreste în continuare dorinta de  comuniune cu oamenii, ba chiar îi încurajează să-l caute si să-l descopere sub o nouă formă: „La-ntâia încercare de n-ati izbutit să m-ajungeti, nu pierdeti nădejdea,/ Dacă nu mă găsiti într-un loc, căutati-mă/ într-altul,/ Eu undeva m-am oprit si v-astept.”