RECENZII

Ladislau DARADICI

 

ODISEU, CEL DIN URMĂ NAUFRAGIU

 

Arderea-de-sine a lui Aurelian Sârbu – în irepetabilul proces al creatiei – pare nu o dată surprinzătoare în peisajul liricii contemporane. Modernismul său „clasic” se alimentează din chintesenta miturilor (autohtone si universale), ca o încercare de deslusire si asumare a conditiei umane si, implicit, de relevare a universului, fie el lăuntric, fie exterior. Dincolo de dimensiunea lor culturală, poemele vizează spiritualitatea noastră (în splendoarea agoniei sale), ca indivizi si comunitate. În această acceptie, creatia lui Aurelian Sârbu e ca o reverberatie, după aproape un secol, a undei de soc generate de filozofia si poezia celui care a fost Lucian Blaga.

„Biografia” poetului se suprapune unui răstimp mitic: „m-am ivit/ odată/ cu mugurii –// buna îmi priveghea somnul/ cuvântul ei/ îmi menea drumul din zori/ spre sălasul din munte/ unde mosul meu/ număra stelele/ unde-mpărtea turma/ pe din două/ cu vulturii/ si fiarele pădurii”.

Cu un astfel de „suport” ancestral, ar fi ridicol dacă s-ar vorbi, în cazul poetului, despre o lirică strict experientială, poemele sale fiind departe de ceea ce ne-am obisnuit a considera „jurnal liric”. Acest lucru nu înseamnă că din poeme lipseste viata (poate doar în anecdotica ei cotidiană), optiunea asumată a poetului fiind pentru ceea ce am putea numi adevăr existential (esential).

Remarcabilă este arta concentrării acestor adevăruri într-un minimum posibil de cuvinte. În intimitatea atelierului său, poetul aruncă pe foc arborii unei întregi păduri pentru a obtine acel pumn de „jar”, pe care, ulterior, îl transformă – parcă sculptând – într-o fărâmă de diamant. Iată asadar poemul – acest nod de sensuri nu rareori incomod!

Decodarea implică, pe lângă numeroase alte aspecte, o doză considerabilă de eruditie. Constituit practic din „noduri” semantice, textul lui Aurelian Sârbu (ca pretext pentru relevarea propriei fiintări) pare greu de pătruns. Pentru a-l deslusi, poti reface drumul invers al creatiei, întorcându-te la vrednicia si vesnicia codrului de stejar, la imensitatea de neimaginat a oceanului de nisip. De la un poem de patru versuri – circa cincisprezece cuvinte –, se ajunge inevitabil la necuprinsul Bibliei: „dumnezeu/ îmi ia câte putin/ din fiintă/ nu din ce-i el în mine”. (Sol invictus)

S-ar putea scrie pagini despre semnificatiile pe care le implică doar acest poem...

Se poate afirma astfel că lirica lui Aurelian Sârbu este rezultatul unei duble ori chiar triple transfigurări a realului, prin comprimare la extremă a adevărului esential, poemele tinzând spre generalizare maximă (chiar grăind despre sine, autorul vorbeste despre noi).

Recentele volume, ca Limes (2011) si Peisaj remanent (2012), rămân fidele acestor „înnodări” semantice si decodarea lor implică o raportare complexă (mitologică, filozofică, culturală etc.).

De departe, ”modelul” existential al poetului este legendarul Odyseu: înteleptul, neînfricatul, cel dăruit cu har si pentru care drumul spre casă înseamnă un sir de naufragieri, în încrâncenarea sa lăsând în urmă corăbii scufundate, marinari înecati, femei părăsite.

Dar Odyseu pare ostenit de-acum, împovărat peste măsură de pretul prea greu plătit pentru atâtea plecări si întoarceri: ”tangaj domol/ corăbiile se odihnesc –/ să treacă vântul/ sfârtecătorul de vele/ aducătorul de nori// nu mai pornim din aulis –/ din larg vin furtuni/ esuează corăbii// mereu cu moartea plătim/ plecări si întoarceri –// porturi dorm în nisip/ sub ape/ sub zări”. (Odyseu)

Abordarea gravă, existentialistă a mitului este (dacă nu opusă) diferită de aceea a unui Joyce acum aproape o sută de ani – parodică, modernistă – si dacă eroul irlandezului reface prin Leopold Bloom întreaga odisee concentrând-o într-o zi, Sârbu îsi surprinde eroul (ne surprinde, surprinzându-se) în „crepusculul” călătoriei sale, prin Biografie, acest ultim ciclu al volumului Peisaj remanent, practic pregătindu-l pentru ultimul drum: modelul pentru care a optat poetul, cel al corăbierului (aproape sfârsit), se înscrie sub semnul unei necontenite asteptări: „astept la tărmuri vânturi puternice –// din corabie a rămas numai ancora/ jumătăti de cercuri în zare/ jumătăti de val în crepuscul/ noapte si zi// clivaj imperfect:/ falii într-un neîncăpător/ dumnezeu”. (Crepuscul)

Identificarea cu corabia (sau cu ceea ce a mai rămas din aceasta) devine inevitabilă, ca în acest posibil autoportret: „corabie/ la tărm/ în asteptare de vânturi/ prielnice –// acum doar o ancoră”. (***) Dezarticulat, ostenit, rătăcitorul nu va mai putea fi ademenit în larg, căutându-si refugiu – în asteptarea-i – în apropierea tărmurilor: „apele mele nu sunt ca marea în larg/ apele mele se-adăpostesc/ în fiorduri// adânci te-ademenesc/ la tărm/ într-o îmbrătisare/ linistită albastră...” (Peisaj)

Însă nici tărmul nu-i va mai putea oferi certitudini: „ape uitate –// la mal/ vaier înăbusit ca o magmă/ pândind în adâncuri” (La mal), în cele din urmă instaurându-se renuntarea: „n-am să astept/ următoarea corabie –// insulele-s doar popasuri de-o seară/ tărmuri/ ce nu duc nicăieri// porturile-s tot mai năpădite/ de gunoaiele/ mării// dinspre larg/ vântul aduce/ grele mirosuri/ valuri tulburi/ meduze/ alge putrede// acum/ cineva îmi tot sterge numele/ scris/ în nisip”. (Acropolă)

Radiografia prezentului (ca-n poemul Filă) nefiind câtusi de putin măgulitoare („în fată/ căi nepotrivite –/ în urmă/ nedescifrate”), apropierea de lume (reintegrarea) ar trebui să se facă treptat, „dând ocol”: „dau ocol lumii:/ paralela dumnezeu nu se află pe hartă –// corăbii esuate/ tărmuri vitrege/ debarcări inutile// dau ocol lumii:// doar păianjeni/ doar gâze/ pândesc”. (Dau ocol lumii)

În cele din urmă, amenintarea devine o permanentă – „nisipuri miscătoare/ îti sorb pasii/ îti risipesc umbra// te-ndepărtezi la prima pală/ de vânt” (***), iar singurătatea răzbate – „suverane captive/ meduzele/ lasă otrava singurătătii albastre-n/ adânc” (Tărm).

Se pare că albastrul este dominant în poemele lui Aurelian Sârbu, nici măcar iubirea neputând fi concepută dincolo de acest bleumarin: „ti-as deveni golf ferit de furtuni/ corabie însetată de linisti/ bratele mele/ mângâieri de valuri domoale// de mult n-am mai fost tărm/ scăldat de încete rostogoliri/ de cochilii/ căutat de meduzele/ ce pulsează albastru/ spre leagănul unui val/ de deasupra” (Ti-as deveni golf).

Marea se revarsă din poemele ultimelor două volume ale poetului, întreaga ei simbolistică răsfrângându-se chiar si asupra „peisajelor” terestre. În poemul Trup, de pildă, abundenta zăpezii în noapte („năvala zăpezii-i/ peste noapte/ lumină”) nu e decât un „val alb/ peste val alb”, iar într-un alt poem, Pajure, „în lucida mutenie” pasărea suind greoi e doar „o undă ciobită”, „o tălăzuire de aripi/ peste piscul/ pustiu”.

Vorbeste de la sine faptul că în „parabolele” existentiale ale lui Aurelian Sârbu nu se întrezăreste nici balena albă si nici măcar o umbră a bătrânului Santiago care (desi considerat salao) era convins că omul poate fi distrus, însă nu si învins. Pentru că navigatorul lui Sârbu pare, odată esuat, nu doar ostenit, ci si învins. De valuri, de viată, de iubiri trădate, în cele din urmă rămânându-i doar să-si mai lingă rănile. Cu demnitate si o oarecare încrâncenare. Poemele au ceva din gustul sărat al apei din fiorduri, gust otrăvit de singurătate si de meduze, din acest ultim „naufragiu” lipsind însăsi Penelopa: „val/ si tărm –/ ancoră// la coborârea din arcă/ nu te-am găsit nicăieri” (***).

În destinul corăbierului, iubirea („întoarsă din drum”), e doar „tăcere străină” (Stante), bărbatul asumându-si parcă „esuarea” acestei iubiri („iubirea/ mi-o privesc/ ca pe-o povară”).

„Deznodând” poemele lui Aurelian Sârbu, te trezesti fată-n fată cu realitatea unei complexe drame existentiale, confesarea poetului-odyseu fiind dezarmantă: „n-am dus până la capăt nimic –// totu-i un somn greoi/ doar absentele mele-au învins/ tăceri/ prin tăcere”... (Colină lină)

Si dacă în primul poem din Pesaj remanent poetul se surprinde în postura artistului frământându-si „lutul”, încă „posedat” de beatitudinea creatiei – „frământ/ cuvinte si lut/ si ce tulburare se iscă/ din palmele mele/ ce halucinare de lumină în ochi/ ce nelinisti” (Lut), în cel din urmă – Onirogramă – peregrinul de odinioară e pe cale de a porni într-o nouă aventură, de această dată însă, pe alte ape, către alte zări (nu cred că se poate muri mai frumos de atât): „mă desprind/ din trupul meu pietrificat –/ cu mâna întinsă”.

Dar asta e deja o altă poveste pe care nu e greu să ne-o imaginăm, ea fiind de-acum si a noastră, a fiecăruia.