Poet, eseist, prozator.
Claude Darbellay s-a nãscut în anul 1953. Încã de la 18 ani munceste pe santiere; instalator de tavane false, montator de pereti mobili; predã cursuri de francezã si englezã pentru mecanici auto. Licentiat în litere al universitãtii din Neuchâtel. O perioadã predã franceza la Londra, apoi trãieste în Spania si Italia. În prezent trãieste la Chaux-de-Fonds, în Elvetia.
Este laureat al mai multor premii nationale si internationale: Premiul Concursului international de poezie al Institutului Academic din Paris (1982), Marele Premiu al Poetilor de Astãzi (Asociatia Pictori si Poeti de Astãzi, Franta, 1984), Premiul Bachelin, pentru întreaga operã (1994), Premiul Louis-Guillaume (Franta, 1995, pentru cea mai bunã carte de poeme în prozã: Orizontul nu are decît o laturã), Premiul Alpes-Jura al Asociatiei Scriitorilor de limbã francezã si al orasului Paris, pentru romanul Cerul împãturit (1996), Premiul Michel Dentan, pentru romanul Pretendentii (1999).
Bibliografie: Cînd crabii si-ar schimba directia (poem, 1983), Insula (povestiri, editiile 1987, 1998), Cînd iesiti nu uitati sã stingeti lumina (poeme, 1988), Mica patrie (1991), Cetatea (povestiri, 1991), Si orbii închid ochii (povestire, 1992), Viatã de visuri (1992), Orizontul nu are decît o laturã (poeme, editiile 1993, 1998), Cerul împãturit (roman, 1995), Mai la nord, sudul (poeme, 1998), Pretendentii (roman, 1998).

CINCI POEME DE DRAGOSTE

 1.

Veniserã într-un hotel, aproape de dune.
Alergaserã în picioarele goale pe plajã. Pescãrusii
tipau. Ea rîdea. întrebare: cînd marea
ne va sterge urmele, oare ele vor fi despãrtite?

Pe un carton, alãturi de altele, fotografia unui cuplu
care se tine de mînã. Nu-si mai aduc aminte
nici unde, nici cînd. Apãsarea mîinii si-atît.

Apoi, revine culoarea ochilor, limpezimea lor, dorinta
avutã de a nu nãscoci decît o poveste: aceea
continuatã în doi.

Dimineata, el o asculta respirînd în alba
luminã. El nu avea nevoie de altceva decît de aceastã
respiratie, de cãldura ei. Ea deschidea ochii: tu.

Mantoul îi spînzura în antreu, alãturi
de o legãturã de chei. De-a lungul mai multor nopti
el se asezã cu spatele la fereastrã.
Renuntã. Nu puse decît un pahar si o farfurie
pe masã.

Ploaia se loveste de dale. De cealaltã parte
a strãzii se-aprinde-o luminã, alta si alta.
Dar mereu glasul rãmîne acelasi. Lui
i-ar plãcea sã gãseascã iarãsi cuvîntul rostit de atîtea ori,
care îl nelinistea. În loc, un gãvan de unde se aude o voce.

Cîti nu vorbesc singuri în spatele ferestrelor?
Nimeni nu trage cu luare aminte, pentru ei, jaluzelele.
În stradã, cine-si aminteste cã ei trãiesc pe acolo?
Ei se duc la culcare; deasupra lor aud pasi, ei se întorc
la fereastrã, numãrã cîte ferestre mai sînt, vizavi, luminate.
Ei se întreabã de ce nu sting oare lumina.

 2.
El nu stie cum aratã asteptarea.

Uneori, pentru a se distra, îsi face oasele sã joace,
stînd cu spatele foarte drept lipit de spãtar.

 3.
El viseazã un loc de unde sã înceapã din nou fãrã
sã se sprijine de ceva, un loc alb, fãrã chip, care l-ar
putea consola pentru toate cele trecute si viitoare. Fiece
gest va fi primul, ei intrînd pretutindeni ca si cum
ar iesi.

O noapte, doar una, în care dragostea creazã tãcerea.
Nici o nevoie de vorbe. Vom fi atît de aproape, încît
le vom auzi fãrã a le mai rosti.

În noaptea aceasta cum sã fiu împreunã cu ea? Cine
sã-si afunde privirea în ochii nostri, ca sã
ne poatã visa, înlãuntru visului nostru, ca si cum
am fi doi, ca si cum nu ne desparte nimic, nici mãcar
visul altui vis?

 4.
Atîtea lucruri care dispar
alunecã-n noi,
ne dicteazã pasii

Orasele nu pãstreazã oare,
mult timp mai apoi,
amprenta trupurilor noastre
care s-au iubit?

 5.
El spune nume. la întîmplare, iar fiecare dintre ele
are acelasi numãr de silabe ca si al celei pe care-o
iubeste. Numele-acela nu îl rosteste. Fiindcã el
se aflã în toate celelalte.