TINERI AUTORI

Cristina Emanuela DASCĂLU

Ars Poetica

Port în mine adorabila fiară:
Coltii-năuntru, doar ochii-n afară,
Încercănate idei străpung
Învelisul de solzi al mirosului scund.
Se bucură namila din labirint
Cioburi de vise când se cuprind.
Coltii rupând carnea minciunii
Scriu cu noroi pe treptele lumii.
Înfig în ape drumul de solzi,
Sfâsiindu-se gândul cu rană de colti,
Durându-mă ochiul de mai dinafară,
Val peste val, se-ntrupează iar fiară.
Totusi scriu cum as mângâia piatra din nori,
Când astăzi se scrie pe duruitori,
Pe pietre-aruncate si pe tâmple fierbinti.
Adorabilă fiară, să nu mă mai vinzi,
Stelei duble si fără noroace
Ca balaur pe ochi să se-nsface.

Port în mine carapace verzuie
Si durută cerneală, si cerneală cam suie.
  
În fiece poem e închis Cineva

În fiece poem stă închis Cineva,
ca în floarea de zarzăr,
ca în mugurul verde al pinului
de asta cuvintele se scriu
în tăcere, poemele au
obloanele trase, cine stie
poate că Cel închis e obosit
si doarme cu capul
pe o frunză de mătase.

Poezia

Poezia e drumul invers
în cădere pietrele rupând
malurile surâsului tău,
culoare de culoare sprijinindu-se,
torent de torent,
sunetul îmbătrânind sunet
în timp…
ce cauti a treia usă,
aici nu se intră si nu se iese,

Zidindu-te în zid, eliberezi lumina.

  
Descântec de vremuri
  
În albia luminii să răsară, din sâmbure de gheată si de ceară,
Din amalgam de fum, de-alean tămâie, din vesnică cernită mohorâre,
Dintr-un adaos răstignit pe toacă si din scânteie tremurând să facă
Din depărtare amustind a fân si dintr-o lacrimă de vis păgân
Imaginea rebelelor mistere, ardente, însă pururi efemere,

Răsară zvon de coarde ferecate descătusate-n ape netrunchiate
Vârtejuri de tăcere si chemare si torta dezlegărilor binare,
Abisul trecerii spre altădată tăiat în unda pură ozonată,
Trecut prin gheată si călit în foc dezmărginit la ultimul soroc,
Eliberat galopului de noapte desperecheat în cumpătări de soapte.

E timpul domn si ora principesă si toti suntem încătusati în lesă
Nereusind să dezbărăm uitarea, ca pulberea ne este răsuflarea,
Pe masa clipei vinu-n asteptare, în sine însusi sine-n căutare,
Copilăria alergând pe trepte, roseata în obraji, ritmuri alerte,
Netemător pe rugul constiintei, revendicat în sâmburul credintei,

Ce-a fost mai bun, mai pur, ne-atins de ani, imaginea tihnitilor castani
Ce nu s-a mai întors, ce-i sfâsiat în gard de compromisuri tot ghimpat
Ce-a fost si-i destrămat, încătusare de labirinturi triste si finale
Acel ceva-ngropat în podul firii, nediluat în undele-amăgirii,
Întins pe roata veacului concis, de mâna Odiseului ucis

Imagini de corăbii pe retină, un joc de umbre vinovate si lumină…
Buna seara, doamnă brună, si adio, e furtună,  primăvara  cea  nebună
Cad pe treptele de lună fulgii de corolă plină, noapte bună, noapte bună;
Un balsam de nicotină în perdelele uitării, dorul ne-amenintă zorii
Cine fură din tăcere semilune de putere si vocale efemere?

Noapte bună, seniorita, când se-ntoarce iar ispita
Frământată din durere, disperare si putere…
Miere, miere, amintiri de altădată ca monezi căzând pe piatră,
Nedospite oseminte si cuvinte doar cuvinte
Când acelasi timp ne minte, si din nou mereu cuvinte…