LIRICA HINDI
Jibanananda DAS
(1899-1954)
Jibanananda/ Jivananda Das (poet de limba bengali, nascut la Barisal ; a absolvit universitatea la Calcutta ) e considerat de multi critici ai tarii sale poate cel mai heterodox sau chiar excentric dintre poetii vremii si, probabil, cel mai original/ mai important poet dupa Tagore. Primele sale creatii poetice (publicate în diverse reviste/ periodice, ulterior în volumul Jhara Palak/ A Cast-off Feather , 1927) sînt de factura traditionala , fiind influentat de stilul unor poeti ca Satyendranath Datta sau Kazi Nazrul Islam. Ulterior, poemele lui, cu un suflu nou, au fost criticate, chiar ridiculizate de unii critici contemporani, fapt care l-a marcat mult.
Volume: Dhusar Pandulipi/ The faded Manuscript , 1936, Banalata Sen 1942, editie revazuta si adaugita – 1952, Mahaprithibi/ The Great earth, 1944, Satti Tarar Timir/ Darkness from the Seven Stars, 1948, Rupasi Bangla (1957) si Bela Abela Kalbela (1961). În 1954 a aparut Srestha kavita/ Cele mai frumoase poezii - adunînd si poeme inedite/ care nu mai aparusera în volum.
A scris (tîrziu) si proza, dar majoritatea încercarilor au ramas în faza de proiect, ca si eseurile critice/ literare în apararea noii linii din poezia bengali: au fost publicate în 1956 cu titlul Kavitar Katha/ Discourse on Poetry.
Înainte de a muri
(Mrityu-r Agey)
Noi cei care-am strabatut miristi pustii într-o noapte de decembrie
Noi cei care-am vazut la rîul de la marginea cîmpiei o femeie plapînda împrastiindu-si
Florile de ceata – toate asemenea unor fete de tara din vechime
Noi cei care-am vazut în întuneric copacul akanda, planta dhundul
Încarcate de licurici, luna veghind linistita deasupra unei cîmpii
Cu rodul deja strîns-ei nici nu-i pasa de-acel rod;
Noi cei care-am trait în întunericul unei lungi nopti de iarna, care am
Auzit zbateri de aripi pe acoperisul de paie într-o noapte magica
Mirosul unei bufnite batrîne disparuta acum în întuneric!
Care-am fost patrunsi de frumusetea aripilor unei nopti de iarna plutind
deasupra
Cîmpiilor mustind de-o bucurie adînca, bîtlani tipînd cocotati în copacul aswantha;
Care-am înteles toata aceasta tainica magie a vietii;
Care-am vazut gîste salbatice scapînd de glontul vînatorului
Si zburînd în lumina albastra, lina a lunii cuibarita la orizont
Care-am cuprins cu-o mîna iubitoare snopi de orez;
Care, precum ciorile la asfintit, ne-am întors acasa plini de dorinte;
Mirosind a respiratie de copil, a iarba, a lumina soarelui, a pescarusi, a stele, a cer
Care-am fost constienti de toate astea de cîte ori veneam si plecam de-a lungul anului;
Care-am vazut frunze verzi îngalbenindu-se în întunericul lui noiembrie
Lumina si pasarile bulabuli jucîndu-se printre ramurile de mahon
Un soarece adunînd paie în jurul blanii lui matasoase într-o noapte de iarna,
Mirosul de orez scaldînd în valuri cenusii de doua ori pe zi
Ochii unui peste singuratic, o rata în întunericul serii pe malul unui
iaz
Prinsa-n mrejele somnului-atingerea unei mîini femeiesti îl alunga,
Un soim tipînd de la fereastra unui nor în forma de minaret,
De sub vie se zaresc ouale tari ale rîndunicii,
Un rîu îmbalsamîndu-si de-a pururi malurile cu miros de apa dulce,
Acoperisul de paie azvîrlindu-si umbrele în adîncul noptii într-o ograda luminata de luna,
Miros de greieri adus de vîntul verde pe întinsele cîmpii ale lui aprilie
Sucul dens patrunzînd cu-o apriga dorinta în miezul plamadei albastrii a merelor;
Noi cei care-am vazut fructele rosii zacînd sub vigurosii copaci tropicali
Vietatile cîmpiilor pustii oglindindu-si chipurile în rîu,
Si oricît de albastru e cerul, exista unul care e si mai albastru;
Noi cei care-am întîlnit pe carari ochi blînzi ce luminau pamîntul cu stralucirea lor;
Care-am vazut cum se strecoara ziua printre siruri de nuci,
Cum se iveste dimineata verde si proaspata ca un snop de orez;
Care-am înteles dupa multe zile, luni, anotimpuri
Ca fiica pamîntului s-a pogorît si în întuneric vorbeste despre
Rîuri; care-am înteles ca potecile, treptele, cîmpiile au o alta
Lumina: cenusiul dupa amiezii se afla în trupurile noastre-
În timp ce ne eliberam mîinile vazatoare, acea lumina ramîne netulburata:
Kankabati, zeul pamîntului pluteste deasupra luînd chip de tamîie bolnava.
Înainte de a muri, ce altceva ne-am mai dori sa întelegem? Nu cunosc eu
Moartea care cu chipul ei cenusiu se ridica ca un zid deasupra tuturor dorintelor prosternate, înrosite. Odata lumea asta a avut un vis – aurul
E cel care si-a gasit pacea ca prin vraja unui magician.
Ce altceva mai dori sa întelegem? N-am auzit noi chemarea
de aripi
Pe cînd soarele se stingea? N-am vazut noi cioara pierzîndu-si urma în negura
De pe cîmpii!
